 |
|
Chiru Cătălin CRISTEA *
|
Statui şi măşti
– Bună! Ce surpriză!
– Nu mai răspunzi la telefon?
– N-are baterie. Am neglijat.
– Ce faci?
– Ştii ce zice Călinescu despre întrebarea asta?
– Nu.
– N-am discutat?
– Nu-mi aduc aminte.
– Zice că e una dintre cele la care e nevoit să răspundă
minţind.
– ?
– Nu poate, tronc-hodoronc, să se confeseze şi, atunci,
apelează la o formulă convenţională
(–Bine! Mersi!), care, în
realitate, este o minciună, fiindcă niciodată nu face Bine! Mersi! Nici eu nu-ţi voi răspunde că definitivez Aristarc-3, cum te aştepţi, deoarece am
o mie de alte treburi mult mai presante şi… apetisante…
– Anume?
– Copcitul, fertilizatul livezii de peri, repararea
gardurilor devastate de caprele vecinului Caramzin, dedulcite la mugurii
puieţilor de măr (120), plantaţi acum trei ani, tunsul gazonului, udatul
straturilor de ceapă, morcovi, ridichi, salată, leuştean, pătrunjel, păstârnac,
ţelină, rubarbă. Va fi o deturnare perversă dacă ţi-ai imagina că aceste onorabile
preocupări gospodăreşti ar corespunde disponibilităţilor mele native de
zarzavagiu sau că ele ar furniza o producţie ecologică după care aş tânji,
ştiut fiind că leguma cea mai seducătoare este ceafa de porc la grătar. În
realitate, sunt acele clipe de graţie în care răsar, în acelaşi timp cu loboda,
mărarul, ştevia, lăptucile, şi soluţiile înrourate ale unor înnămolite întrebări. Nu-mi irosesc timpul cu
excavaţii în steril: la „masa mea de brad” transcriu doar cele ce-mi stau pe
limbă (cele din depozitele subterane ale Jurnalului
cu alt regim).
– După plecarea domnului Mircea
Horia Simionescu a început să se discute mai frecvent despre „Şcoala de la
Târgovişte”. Într-o vreme ştiu că te preocupa intens subiectul. Vorbeai, dacă
îmi aduc bine aminte, chiar despre nişte coincidenţe biografice, accidentale,
bineînţeles.
– Am şi scris un eseu pe această temă.
– De ce nu l-ai publicat?
– Din prea multe motive şi cauze inconturnabile!
– Ceva mai explicit?!
– Îl intitulasem „Primus inter pares” şi trebuia să fie prefaţa la o
antologie pentru care nu am obţinut acordul moştenitorilor.
– Gurile rele şuşotesc că „Târgoviştea
literară” ar concura „Litere”…
– E plină lumea de zgâieli pe marginea şanţului. Profilul, direcţia,
ţinuta celor două reviste n-au nimic în comun. Nu mă obosesc să le compar: o
poate face oricine.
– Nu crezi că ar fi necesară măcar
o scurtisimă trecere în revistă a datelor esenţiale?
– De acord. Am mai evocat discuţia de la Pietroşiţa când i-am cerut
părerea domnului Mircea Horia Simionescu în legătură cu numele unei eventuale
reviste. După mai multe variante a fost de acord că cel mai potrivit este Târgoviştea literară. I-am respectat opţiunea.
Aşa cum în Târgovişte n-am întâlnit niciun „maestru” care să cunoască mari nume
ale poeziei din Nordul Bucovinei, nici prietenii mei din Cernăuţi nu ştiu nimic
despre „Şcoala de la Târgovişte” şi/sau despre remarcabili maeştri din
publicaţiile târgoviştene. Nu e de mirare, atâta timp cât inşi cu pretenţii de
intelect doct confundă Cernăuţiul cu Chişinăul. Mai bine îmi muşc limba decât
să abord chestiunea asta.
– O.K., să revenim la Târgovişte.
Risc o întrebare…
– Cine întreabă dovedeşte interes.
– Exact. A înfiinţa o revistă
literară, în condiţiile de faţă, nu ţi se pare hazardat? Cineva, persoană importantă,
susţinea că e o... prosteală! Made Platcu!
– Opiniile sunt libere. Sunt imun la
ricanări. Am prea mult de lucru şi piaţa bârfei n-o frecventez. Scriu
fără să cer nimănui permisiunea. Diferenţele de atitudine mentală sunt
incontestabile, decurg din diferenţele de vârstă, de întregul parcurs
biobibliografic und so weiter. Toată „ideologia”
mea are ca sorginte majoră pe Călinescu, e de la sine înţeles că nu pot sta la
aceeaşi masă cu o mâzgă care-l îmbălorează. Convingerea mea, dintotdeauna: sunt
prea puţine reviste faţă de numărul aspiranţilor la postament şi cunună de
lauri. Din această cauză, de foarte multe ori, răzbat industrioșii, iar timidităţi-gingaş-complexate
se ofilesc aşteptând un miracol. Târgoviştea
literară primeşte cu braţele deschise orice colaborare în care se
întrezăresc miraculoşi strelici ai înzestrării. Târgoviştea are trista faimă de
unic perimetru peste care, la distanţe aleatorii în timp, au plutit nădejdi de
împliniri în vecinătatea stelelor cardinale; remarcabili plăsmuitori de
ficţiuni în plin elan juvenil: Vasile Cîrlova (22), Ion Ciorănescu (21),
Constantin Virgil Bănescu (27). Ar fi putut deveni autorii unor creaţii
memorabile, nu doar citate ocazional. Veleitari, cu carnet de membru, scriu
versuri, fără pauză de masă, amăgiţi de iluzia că posteritatea îi va urca pe
soclu şi le va încununa mătreaţa. Într-un oraş în care Ion Heliade Rădulescu, Vasile
Cârlova, Ioan Brătescu – Voineşti, Grigore Alexandrescu sunt doar nişte busturi,
care au început să fie furate, ar trebui plantate nişte panouri cu date
elementare de minimă alfabetizare culturală. Televiziunea locală nu cred că va
da faliment dacă, la o oră de vârf va consacra un minut de aducere în prezent a
trecutului secular. Din păcate pe micul ecran defilează nume îngropate în
uitare înainte de neantizarea posesorilor. Nimic nu mă mai miră atâta timp cât
scriitori intraţi în cea mai severă istorie a literaturii („triumvirii”
târgovişteni) nu au un monument, dar nici măcar placa de marmură care să
înveşnicească liceul în care s-au format. Dintr-o sută de elevi intervievaţi
niciunul n-a ştiut că Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu
au fost elevi ai liceului „Ienăchiţă Văcărescu”. Mulţi dintre colaboratori,
nume cu rezonanţă în literatura română, sunt născuţi în acel fabulos teritoriu
sfinţit de umbra paşilor feciorului Mihai al căminarului Eminovici din
Calafindești. Târgoviştea literară
lansată la apă, cu destinaţia post-mortem, este copilul din flori al
realizatorilor.
– Cândva ziceai că nu-ţi ajung
nici douăzeci de ani pentru terminarea cărţilor începute…
– Am greşit: treizeci!
– Revista nu consumă timp?
– Există un colectiv de redactori cu state solide în publicistica
literară. Sunt solicitat doar când alcătuirea sumarului naşte contraziceri,
divergenţe; cu împotrivirea ignobililor ne întâlnim nu numai în dialogurile
cotidiene sau în dezbaterile politice, prezenţa lor este din ce în ce mai
lipsită de minimul bun-simţ necesar unei discuţii referitoare la actul creator,
văzut de noi ca cel mai valoros demers, incomparabil cu tăierea de panglici de
către tot soiul de panglicari penali. Descoperirea unui singur talent autentic,
în viziunea colegilor mei, este mai importantă decât oricare dintre măreţele
înfăptuiri ale socialismului victorios în lupta împotriva poporul român.
Adevăratele statui de înalţă după zeci de ani de confruntări cu măştile
ce năvălesc (“zi de zi şi ceas de ceas, în proporţie de masă”) pe scena vieţii
publice.
Hazul pe care-l stârnesc este de sorginte caragialiană.
Seară de seară, un fost ministru (ce jurase pe Biblie să lupte pentru
“prăbuşirea economiei naţionale”) devenit, la fel cu întreaga eroare de sfertodocţi,
profesor universitar, se înspumează râşnind tot felul de nostalgii inepte, fără
să-şi dea seama că nu se vedea el la TV nici în vis dacă nu se prăbuşea Nae
Cizmaru. Nu e domeniu în care zăbăuci d’ăştia să nu se calce pe picioare şi să
infesteze atmosfera cu râgâielile de doctor în rântaş şi masterate în tualetele
americane.
– Să înţeleg că e o aluzie
voalată?
– Nu. De 3 x NU. Nu mă interesează papagalul ca persoană particulară:
nici dacă îşi înşală nevasta, nici dacă a avut pojar în copilărie şi blenoragie
în adolescenţă, nici dacă a violat bucătăreasa când era intern la şcoala de
corecţie de la G. Nu mă interesează nici osanalele înălţate Geniului Carpaţilor şi academicenei
honoris pauza. Îmi cer scuze pentru aceste vorbe neparlamentare pe care n-am
reuşit să le înghit, deoarece prostituarea nu cunoaşte limite: drapează hlamida
virginităţii! Încerc doar să circumscriu, pe cât e posibil ferit de rumeguşul
şabloanelor şi poncifelor ce infestează atmosfera în care trăim şi visăm,
starea maladivă în care se naşte şi desfată speţa ce se recomandă cu
paralizantă insolenţă om de înaltă cultură, poet, critic şi istoric literar
fondator al Societăţii Mondiale de Belit Prazul. Acest garbage se lăfăie în
fotolii parlamentare, guvernamentale, în ziare, în reviste, pe ecrane TV. Orice
guiţat este inaugurat identic: “le repet de fiecare dată studenţilor mei”
(adică, să vă intre bine în cap, vă vorbeşte domnul prof. univ. Şerban Coicu
Voicu Kappdesullă-Barabulă..
– Nu mă pot abţine, ştiu că-ţi
sare ţandăra...
– Nu te abţine! Dă-i drumul!
– Toţi care se simt cu musca pe
căciulă se vor coaliza...
– Eroare. Niciunul nu se simte! Scăldaţi în troaca laşităţii se
mărginesc la... dă-l în gingăşiile mă-sii. Speţa asta e una dintre zecile cu
care şi-a populat domnul Mircea Horia Simionescu “Dicţionarul onomastic” (muzeu
de ceară al monstruoaselor erori ce poartă pecetea indelebilă a neociocoismului
de partid.
– Aşa o fi. Rămâne să vedem. Pe
curând.
– Un bob zăbavă. Am un bonus.
– ?
– O înregistrare Istorică. Cadou de la domnul Mircea Horia Simionescu,
Hector Berlioz, Simfonia fantastică, dirijor
Sir John Barbiroli.
– Într-adevăr. Zi istorică. De
trecut în Jurnal. Apropo! Când te-am întrebat despre o eventuală existenţă a
unui Jurnal, mi-ai spus să revin, fiindcă nu era încă timpul copt pentru un
răspuns. Acum e?
– Jurnalul, în varianta
rezultată dintr-o practică de peste jumătate de secol, nu este un inventar de
evenimente prin care am fost târât, de cele mai multe ori, implicat împotriva
voinţei mele; o consemnare zilnică a scurgerii timpului mi-ar fi fost imposibil
de realizat, fiindcă nu ştiu în ce moment din cele douăzeci şi patru de ore ale
zilei aş fi putut să mă concentrez pe o rememorare a faptelor săvârşite, cele
mai multe dintre ele fiind de-a dreptul lipsite de semnificaţie sau, mai rău,
fiind pur şi simplu de natură infracţională, a căror recunoaştere n-o voi putea
fi constrâns de nicio tortură s-o dau în vileag.
Mulţi dintre prietenii mei ţin asemenea Jurnale, unii chiar şi le citesc
reciproc, le comentează, le transcriu (ameliorate) cu destinaţia (tacită) de
publicare. Chiar şi postmortem, fiindcă e şic să apari în aceste cirscumtanţe.
Nu mă interesează, nu mă preocupă această pistă.
Recunosc, încă din clasa a cincea de gimnaziu, când Willy mi-a arătat
Jurnalul lui (“smecherie cu ghivent”, vezi In
dos) ideea m-a cucerit şi câteva luni am făcut mari eforturi să scriu (de
multe ori sub plapumă, la lumina unei lanterne nemţeşti cu dinam pe care mi-a
făcut-o cadou Franţ (pilot cu picioarele amputate de la genunchi).
Datorită deselor întreruperi, pauze, uneori de luni, am optat pentru o
formulă laxă, lăsată la voia întâmplării şi, mai cu seamă, inspiraţiei, fiindcă
mă credeam, în sinea mea cea mai tainică, un poet care prin faima creaţiei va
răscumpăra toate umilinţele îndurate în acele timpuri când îmi astâmpăram
foamea cu terci şi verzituri furate din livezile vecinilor.
Simpla lectură a acelor însemnări îmi urcă sângele în cap şi cu mare
efort mă înfrânez să nu ies la drumul mare şi să-l iau de beregată pe domnul
Mâzgă, pe care tatăl lui, tovarăşul Mâzgă, vecinul nostru, secretar pcr, îl
răsfăţa cu fructe exotice cărora nu le ştiam nici numele. Răsfoind carnete
făcute din afişe electorale (“Votaţi SOARELE”) pe care ar fi trebuit să le
lipim pe clădiri şi garduri, am dat peste o însemnare (“alune americane”,
bomboane sărate) care mi-a reamintit o scenă din timpul foametei: deşi locuiam
în oraş, am fost dat la internat fiindcă bursierii nu primeau bani, ci doar o
masă gratuită dacă erau interni. Micul dejun: o cană de ceai şi două felii de
pâine neagră, una cu marmeladă, cealaltă cu untură râncedă; la prânz şi seara
meniul era identic: ciorbiţă de cartofi acrită cu zeamă de varză şi o cană de
terci în care erau înfipte două prune uscate.
Dirigintele făcea dese schimbări în “oglinda clasei”: elevi care aveau
dificultăţi la învăţătură îi puneau în bancă alături de cei care aveau note
mari; în numele colegialităţii şi a ajutorului tovărăşesc, primeam sarcina să-i
medităm. Pentru că excelam la română, mi-a adus un coleg, Ianoş Ionci, al cărui
tată era şeful poliţiei. Ianoş era venit de la Târgu Mureş şi vorbea o limbă
formată din cuvinte scâlciate ca nişte scaroambe. După vreo două săptămâni
reuşisem să-i fixez câteva reguli. La ieşirea de la ore m-a chemat în parcul
din faţa şcolii, mergi la mine, dai la tine ceva fain. Ne-am aşezat pe o bancă
din capătul cel mai umbros şi a scos un pacheţel colorat maro din care a extras
două “bomboane”, mi-am zis eu. Una am băgat-o în gură şi am simţit un gust
sărat.
– Nu bobon, a râs Ianoş, alunamerica. De puţine ori am fost mai umilit
de o mâzgă.
Prioritate în consemnare aveau momentele în care eram îndrăgostit de
cine ştie ce frumuseţe pastorală inabordabilă şi îi scriam scrisori, rămase în
jurnal; nu de puţine ori scriam şi răspunsurile, chipurile, primite. Toată
această corespondenţă (masturbare e cuvântul cel mai potrvit!) am utilizat-o
într-un roman în care sunt atribuite unui prieten, Mihai, pictorul, prieten al
autorului Jurnalului.
Ca orice convenţie şi aceasta poate fi asimilată literaturii (eventual,
de sertar!), fiindcă nu-mi propusesem atunci s-o public; cum de ani buni se tipăresc tot soiul de
inepţii, m-am gândit că n-o să se facă gaură în cer dacă voi strânge între două
coperţi zmângăleala asta; tot nu citeşte nimeni nimic.
În schimb e de bon-ton să fii... scriitor!
Într-o după-masă de plictis căcăniu aş fi mâncat nişte pepene galben
fezandat în vin de Recaş. Vin aveam o jumătate de litru. Din bibliotecă am
extras un roman ochios şi am colindat prin piaţă. N-am reuşit să obţin la
schimb decât un cantalup pe jumătate borşit. I-am atras luarea aminte
negustorului ars de soare (?) asupra inechităţii:
– Tataie, lasă-l jos! Îl dau la porc. Ghiţă al meu nu mănâncă romane!
Nişte ochelari de cal ar trage de aici generalizări
lacrimogen-nostalgice.
Realitatea este diametral opusă.
Interesul pentru literatură nu se testează în piață. Nici măcar în
premii literare și în alte mofturi și marafeturi cu moț. Pentru moment
menționez doar că în zilele noastre nu vom putea întâlni cititori de calibrul
acelor „triumviri” de la „Ienăchiță Văcărescu”, lectura pentru ei fiind liantul
unei prietenii confraterne căreia nu-i pot găsi echivalență: “Dimineţa în pat cu Marx şi Baudelaire, din care citesc Correspondances, Les
bijoux, Parfum exotique. Imaginea coloanei animate am găsit-o în Ifigenia în Taurida. După-masă mă vizitează Delia şi Mircea
Simionescu”.
*
Patinez lângă moara Baronide,
apoi Originile creştinismului (Kautsky)
şi Thomas Morus şi utopia sa.
*
Seara mă vizitează Mircea
Simionescu. Citim din Musset şi Baudelaire, vorbim despre clasicism.
*
Ieri a venit Costache Olăreanu de
la Huşi. El, M.H.S., Lăzărescu, Ion
Theodorescu şi Jean B. Cu Blănaru la mine de la 11 noaptea la 2 dimineaţa.
*
Citesc Le
Rire (Bergson), deosebirea dintre dramă și comedie (16,
ed. din 1920).
*
Toată după-masa am citit OʼNeill.
*
După-masă îl întâlnesc pe domnul
C. Constantinescu, directorul, și-l însoțesc vorbind despre literatura
franceză. Chateaubriand este, cred, autorul lui. Discuții apoi cu Ion
Theodorescu, care nu pricepe hexametri.
*
N-am dormit decât azi de
dimineață la 4, se luminase, căci am citit Diavolul șchiop.
*
Iau Rilke în buzunar și plec pe
malul gârlei. […] Cât îmi plac dealurile acestea pentru impasibilitatea lor, pentru
înțelegerea lor cu cerul!
*
M-am încuiat în camera mea și am reluat lectura din
Kogălniceanu.
*
Luni. Căldură excepțională, parcă a luat foc aerul.
Citesc Proust și mă oprește figura enigmatic a domnișoarei Vintenil, care-mi
amintește cele auzite de la Ț. nopțile trecute, despre dra V. și Arabella G. Un
crin murder. Acesta e fizicul unei Idei.
(Radu
Petrescu, Catalogul mișcărilor mele
zilnice, JURNALUL 1946-1951 / 1954-1956)
Amiciția
„triumvirilor” nu cunoaște nicio umbră din sentimentele dezavuante ce le au, de
obicei, scriitorii în raporturile interumane. Cândva, cineva cu profund spirit
analitic, ar trebui să sondeze cu multă acribie consecințele stării de orfan
(absența tatălui) despre care am amintit altundeva.
Prietenia între
acești orfani are consecințe ce defulează în forme imprevizibile. Relația lui
Radu Petrescu cu tatăl său este de bănuit că s-a revărsat în prietenia
spirituală cu Mircea Horia Simionescu și Costache Olăreanu.
– Am o nedumerire, din serialul întrebărilor
idioate: i-ai cunoscut pe trei dintre corifeii Școlii de la Târgoviște. Pe când
o monografie?
– Am oferit
unui redactor al revistei (pentru o teză de doctorat) toate documentele inedite
(inclusiv, 108 ore înregistrări magnetice ale discuțiilor telefonice cu Mircea
Horia Simionescu, în perioada 1991-1997).
Până la
apariția acestui studiu voi publica un volum de documente de arhivă. Fiindcă am
atins subiectul menționez doar că am cunoscut inși (doi) care au copilărit cu
Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu; am rămas interzis de atitudini
arghirofile cu privire la informații despre cei cu care au avut ocazia să
călătorească o perioadă în aceeași barcă a vârstei viselor. Acum au luat în
arendă drepturile de autor dar nu bindisesc să miște un pai.
Se pare că
Târgoviştea, afurisită de Nifon, nu se dezice când e vorba de ingratitudine.
Păcat.
* CV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu