copy protect

vineri, 16 august 2013

CICĂ NIȘTE CRONICARI - Ion BĂLU




Ion BĂLU *
Profesorul D. Micu în „vuietul vremii”

Editate de Muzeul Literaturii Române, după ce, initial, au fost refuzate de Editura Academiei, volumele Sfârşit şi început de mileniu şi Critici prozatori, semnate de profesorul D. Micu, au trecut nesemnalate, în revistele literare, cu excepţia unei note anodine de întâmpinare.
Mulţi dintre criticii de azi, alături de numeroase generaţii de studenţi, i-au audiat prelegerile, în amfiteatrul Odobescu, la Universitatea din Bucureşti. De patru decenii conduce teze de doctorat la aceeaşi Universitate. De alte cinci, a sprijinit, printr-o rară disponibilitate, dezinteresat, intrarea în spaţiul literaturii a numeroşi tineri. Cuvântul său avea indiscutabilă autoritate. Şi totuşi… De două decenii receptează indiferenţa tuturor. Altruismul s-a întors în cumplite deziluzii.

1.        Autenticitatea
Sfârşit şi început de mileniu are structură memorialistică, Profesorul D. Micu îşi proiectează personalitatea şi activitatea profesională pe ultimele două decenii, decupate din istoria contemporană a României.
Rememorând trecutul apropiat în desfăşurare succesivă, notaţii de jurnal intim sau prin asociaţii involuntare, D. Micu se implică efectiv şi afectiv în relatare. Îşi asumă vocea unei instanţe narative homodiegetice, foloseşte persoana întâi singular ori întâi plural. Se introduce în confesiune, personaj principal şi îşi asumă funcţiile aferente, derivate din statutul naratorului: reprezintă întâmplările trăite, regizează distribuţia secvenţelor confesive, participă la desfăşurări evenimenţiale, comentează fapte, atitudini, trăiri sufleteşti.
Confesiunea este subordonată unei substanţiale autenticităţi. Noţiune labilă a cărei specificitate nu poate fi delimitată cu rigurozitate, autenticitatea are o dublă caracteristică. Este subiectivă, deoarece dezvăluie unicitatea unei conştiinţe. Rămâne obiectivă pentru că se sprijină pe documente”: jurnal intim, evenimente reale, personaje cu date de stare civilă atestate, spaţiu determinat, context temporal individualizat.
Relativ similară cu funcţia referenţială, teoretizată de Roman Jakobson, autenticitatea semnifică exactitate documentară, reflectarea evenimentelor referenţiale, exprimarea spontană a trăirilor sufleteşti provocate de realul extralingvistic. Nu izbutim scria Camil Petrescu să cunoaştem „nimic absolut decât răsfrângându-ne în noi înşine, decât întorcând privirea asupra  propriului nostru conţinut sufletesc…”. De aici, atributul adiacent: sinceritatea, exprimarea gândurilor fără tăceri reticente şi folosirea persoanei întâi, pentru că scriitorul nu poate relata „decât propria sa viziune despre lume”.
În aceeaşi perioadă temporală, Mircea Eliade, în Oceanografie, definea autenticitatea însuşirea „de a fi tu însuţi, de a te exprima pe tine însuţi”, valorificând subiectivitatea existentă în documente de orice natură.

2.        Dilema hamletiană
Un mănunchi de nemulţumiri perene, de natură economică, profesionale, politice, culturale, accumulate succesiv în anii de dictatură comunistă expuse sintetic în capitolul Toamna nemulţumirii noastre motivează revolta spontană a românilor de la sfârşitul anului 1989, evocată în secvenţa Primăvară în decembrie. Titlul are o semnificaţie metaforică: intrarea ţării în primăvara libertăţii şi o alta denotativă: decembrie şi primele săptămâni din anul următor au fost realmente „primăvăratice”: înfloreau cireşii a doua oară!
„Vuietul vremii” deschide textul în zilele fierbinţi, din a doua jumătate a lunii decembrie. Recreate pe suportul însemnărilor de Jurnal, notate zilnic, uneori pe ore, revolta şi mişcările de stradă, însoţite de comentarii, întâlniri şi discuţii cu prietenii, sunt percepute şi direct, în felurite momente din zi şi noapte.
Marţi seara, 19 decembrie, la trei zile după ce Europa Liberă difuzase primele informaţii despre revolta din Timişoara, D. Micu argumentează, în faţa Anei Blandiana şi a lui Romulus Rusan, necesitatea acţiunii. Oaspeţii constată „nu ştiu ce să răspundă. Nu au nicio idee”. Rămas singur, meditează: „ Cumva totuşi va trebui să ne comportăm fiecare. Va trebui să facem ceva sau… să nu facem nimic”. Vocea emiţătorului exprimă, cu sinceritate, ceea ce gândeşte, în consonanţă cu propria-i concepţie despre sine.
O asemenea atitudine – comenta Carl Rogers, cofondatorul Asociaţiei de Psihologie Umanistă permite înţelegerea fiinţei umane din perspectiva unor noi principii cognitive. Folosit – într-o interpretare diferită de Freud şi Jung – sinele încorporează „idei, percepţii şi valori”, prin care făptura umană îşi conştientizează personalitatea: „Ce sunt?”, „Ce pot să fac?”. Este mult mai uşor să comentăm „greşelile şi erorile din opera unui mare spirit observa Schopenhauer decât să oferim o expunere clară şi completă despre valoarea acestuia”. Ţelul psihologiei umaniste este „să înţeleagă, nu să controleze oamenii şi să facă predicţii despre ei”, adăuga Rogers.
În noul context teoretic sunt explicabile gândurile profesorului D. Micu, atitudinea faţă de evenimentele în derulare şi viziunea despre lume.
În timp ce posturile de radio europene reiterau constant caracterul anticomunist al mişcării timişorene, discursul interior analizează dintr-un alt unghi semnificaţia revoltei. „Câţiva” dintre „fiii” poporului au îndrăznit să denunţe „anumite situaţii scandaloase din societatea românească de azi”, fără „a blama” totuşi „sistemul social existent şi cu atât mai puţin a-i opune un altul”. Paralizat de spaimă, „poporul” nu acţionează.
Joi 21 decembrie, la ora cinci, soţii Micu au fost scoşi din locuinţă de vocea neliniştită  a unei rude. Apropiindu-se de Piaţa Romană, profesorul vede şi aude câteva sute de tineri scandând: „Jos Ceauşescu!”. Un glas, reluat de altele, strigă: „Vrem profesori!”. Sunt tentat să răspund chemării, dar... mă abţin”.
Ascultând de glasul sinelui, aproximativ în acelaşi timp, Horia-Roman Patapievici demonstra în faţa Intercontinentalului. La căderea nopţii, a fost arestat, împreună cu alţi protestatari, şi dus la Inspectoratul General de Miliţie. Toată noaptea au fost aduşi alţi arestaţi, înspăimântător bătuţi de miliţieni, „criminali cu suspendare, anume salariaţi spre a tortura şi ucide”. Încătuşat, a fost transportat la fortul Jilava. O noapte tensionată psihic. O dimineaţă similară. Vineri 22 decembrie, la amiază, el şi ceilalţi au fost eliberaţi. Ceauşescu fugise. „Rudele mele de sânge – nota mâhnit tânărul nu au demonstrat în ziua de 22; aşteptau cu pusilanimă precauţie să vadă ce se mai întâmplă. Cea mai mare parte din poporul căruia îi aparţin prin naştere, aştepta... ca lucrurile să se hotărască prin alţii...”.
În dimineaţa aceleiaşi zile, s-au suprapus două evenimente: „o revoltă populară”, haotică, şi formarea unui „nucleu de resentimentari excluşi de la putere de Ceauşescu”. Fiind „prea laşi pentru a face opoziţie pe faţă sau a organiza o mişcare insurecţională, aşteptau să ia conducerea revoluţiei spontane”.

3.        Fracturarea
Zilele de 28 şi 29 ianuarie menţionează D. Micu au fost hotărâtoare pentru democraţia autohtonă. În cea dintâi, partidele istorice au iniţiat o demonstraţie la care au sosit delegaţii din întreaga ţară. Ziua „superbei demonstraţii a partidelor istorice” (Patapievici) a fost urmată de zvonuri neliniştitoare: „... ţărăniştii vor să-i aducă înapoi pe moşieri”. Iar Coposu era „detestat, temut şi înjurat”. Contramanifestaţia de a doua zi, consemnată neutru de profesorul Micu, îşi exprimă sprijinul pentru Frontul Salvării Naţionale. Comentariile negative ale posturilor de radio occidentale, retranscrise în jurnal prin verbe la condiţional-optativ sugerează receptarea rezervată.
Cele două manifestaţii marchează fracturarea ideologică a naţiunii române, între aspiraţii politice divergente. Instaurarea liberalismului, a regimului parlamentar şi a economiei de piaţă, visate în anii comunismului, au fost dezavuate. Noul guvern a declanşat mecanismele apte să reactiveze spaima de capitalism, indusă în mentalul colectiv. Dihotomia va provoca în viitorul apropiat „fenomenul Universităţii” şi invaziile repetate ale minerilor în Bucureşti. Disonanţa creată atunci s-a permanentizat în viaţa politică, literară şi profesională, ca două fluvii ce curg paralel în eternitatea apelor oceanice. Experienţa existenţială a profesorului Micu o dezvăluie exemplar.

4.        Imposibila întoarcere
În circumstanţle prăbuşirii regimurilor comuniste din Europa de Est, a unificării Germaniei sub conducerea fostei R.F.G., a disoluţiei structurilor comuniste în U.S.S.R., profesorul Micu îşi formulează gândirea politică.
În ciuda „urii şi dezgustului”, provocat de ceauşism mărturiseşte avea „convingeri de stânga”. În consecinţă, îşi exprimă inechivoc aspiraţia de a rămâne el însuşi. Detesta „clasele posedante, orânduirea capitalistă şi cele două mari partide istorice”; „... împărtăşeam vederile exprimate de Iliescu şi Roman...”. Aproba „orientarea principală” a Frontului, chiar dacă, „în practica guvernării”, intuia „contradicţii, inconsecvenţe, ambiguităţi”. Era derutat „de tărăgănarea reformelor”, dar şi de menţinerea în posturi cheie „a unor foşti suporteri ai defunctului regim”.
„Repudia” capitalismul şi imagina „un sistem social în care marea proprietate, mijloacele de producţie, marele comerţ, băncile să aparţină întregului popor, dar să existe şi o mică proprietate particulară”. Statul clasei muncitoare „dispune de suficiente pârghii pentru a împiedica instaurarea capitalismului”.
Sprijinit pe un partid unic, structurat ierarhic, totalitarismul instituie o ideologie oficială şi o putere decizională ilimitată. Nicio „pârghie” potenţială nu poate opri transformarea conducătorului comunist într-un monarh absolut. Avertizările formulate de Aldous Huxlex, în Brave New World, de George Orwell, în 1984 şi Animal Farm, dezvăluirile lui Alexander Soljeniţân, Arhipelagul Gulag, Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, Stephane Courtois, Cartea neagră a comunismului, rămân edificatoare.

5. Consecinţele
Alegerea profesorului Micu de a rămâne independent în „vuietul vremii”  a fost hotărâtă de propriul sine. Experienţa umană observa Aldous Huxley   „nu este ceea ce i se întâmplă unui om; experienţa reprezintă ceea ce face omul cu ceea ce i s-a întâmplat”.
Divizarea politică a ţării a polarizat şi viaţa literară. Cu „sprijin de Sus”comentează D. Micu , Eugen Simion a înfiinţat Grupul Independent de Reflecţie şi, ulterior, D. Micu descoperă rostul noii formaţiuni. Era menită „să contracareze” „Grupul pentru Dialog Social”, creat de revista 22. Eugen Simion „mă îndemna” să-l „atac direct şi nu doar aluziv. A-l asculta, ar fi însemnat să mă înregimentez şi tocmai asta căutam să evit”.
Propus, la Facultate, în Senatul Universitar, nu întruneşte voturile necesare. Indiferenţei arătate de „amici”, i se adaugă atitudinea ostilă a tinerilor lectori şi asistenţi.
Curând, s-a văzut „tabuizat” de revistele 22, Luceafărul, România literară, Viaţa românească. Luând aparenţele realitate indiscutabilă, conducerile periodicelor amintite nu au sesizat adevărata natură a textelor semnate de profesor, diferenţa dintre acceptarea conjuncturală şi refuzul obstinat de a intra într-un anume partid politic. Toate au ajuns la o concluzie eronată: D. Micu făcuse alegerea nepotrivită! Toate l-au inclus în categoria „demonizată” a „suporterilor puterii”. Nimeni nu-i mai solicita colaborarea. Nimeni nu scria despre cărţile lui, recent apărute. „Toţi amicii deveniseră faţă de mine ascunşi”. Niciunul nu-i destăinuia „cu cine ţine”. Toţi îl „ocoleau”; dacă ne întâlneam întâmplător, evitau discuţia, debitau lucruri comune, amabilităţi de circumstanţă”. TVR îl ignora. De la manifestările publice, la care participa, erau eliminate – în reportajele filmate secvenţele persoanei sale.
Apropierea de F.S.N. nu a avut consecinţe concrete. O eventuală „colaborare” în sfera culturii, indiferent de natura ei, dar „fără înregimentare partinică”, ar fi fost acceptată, „de mi s-ar fi propus. Însă nici vorbă de aşa ceva. Liderii fesenişti de toate gradele mă ignorau”.
Nu toţi. A acceptat invitaţiile lui Eugen Simion şi Marin Sorescu de a colabora la Caiete critice şi Literatorul. În cel dintâi, a semnat „cronica ediţiilor”; în al doilea, „reflecţii extraliterare”.
Nu după multă vreme, a intervenit un element afectiv, sub incidenţa căruia s-a întors iarăşi către sine. Real şi îndreptăţit, simţământul propriei valori: profesor universitar, critic şi istoric literar, cu neîntreruptă activitate de-a lungul a cinci decenii – a intrat în conflict cu indiferenţa condescendentă a celorlaţi; „... nu m-am simţit, în numitele publicaţii, unul de-ai casei, ci un invitat, un oaspete”. S-a adăugat şi un motivat orgoliu. Timp de trei ani, rubrica din Literatorul nu a fost învrednicită „de nicio aserţie publică, de nicio remarcă în presă”. În 1994, a renunţat, fără procese de conştiinţă faţă de aceia care îi acordaseră ospitalitate. „Lor puţin le-a păsat”. În anul următor, a renunţat şi la cronica din Caiete critice.

5.        Însingurarea
Deasupra memoriilor, continuate până în anul 2008, ard flăcările unei constante amărăciuni: „Sângerez sufleteşte...”. De două decenii trăieşte, în lumea literară contemporană, sentimentul marginalizării.
Revolta din decembrie şi evenimentele următoare se destăinuie au coincis cu „deşteptarea” în sine a „demonului publicistic”. Voia să fie prezent în presa cotidiană, spre a-şi exprima „les regards sur le monde actuel”. Însă nu i se părea suficient. Cu magnetică insistenţă, îl atrăgea „demonul forumului”. Trăia intens „sentimentul resuscitării unei vocaţii ratate, aceea a prezenţei în agora”, a participării active la viaţa „Cetăţii”.
Aspiraţiile sunt justificate prin statutul profesional şi numeroasele volume publicate. Amândouă îl îndreptăţeau să nădăjduiască. Propria valoare îl îndemna să nu întreprindă personal primul pas. Aştepta. Spera să i se ofere una sau mai multe alternative. Dar nu l-a solicitat nimeni. Prietenii „ajunşi” ori „cu excelente relaţii la nivele superioare nu se grăbeau să mă atragă în vreo activitate publică oarecare”.
Amărăciunea reiterată obsesiv, era provocată de îndepărtarea de sine a foştilor cunoscuţi şi distanţarea politică a prietenilor. Demisia Anei Blandiana din Consiliul F.S.N., la 31 ianuarie 1990, i-a provocat un seism sufletesc. Crezuse în prietenia familiei Rusan. Acum, nota îndurerat: „Aveau, deci, secrete faţă de mine!”. Incidentul accentuează senzaţia solitudinii: „... nu puteam avea deplină încredere în nimeni”.
Un temporar directorat la Minerva – propus de ministrul Andrei Pleşu s-a încheiat cu identică amărăciune, dar cu o notabilă realizare editorială: începutul ediţiei critice G. Călinescu.
Mineriadele, sfârşitul mileniului, începutul celuilalt, maladiile trupului, decesul părinţilor, obsesia sfârşitului biologic, toate adânc impregnate de melancolia „marii treceri” sunt recreate prin volutele imprevizibile ale memoriei involuntare.

6.        Alma Mater
Ultima secţiune a primului volum a fost gândită pe interferenţa a trei teme distincte: rememorarea anilor de profesorat la Universitatea din Bucureşti, cu numeroase şi tensionate incidente, imixtiunea „evenimentelor istorice”, a  „directivelor” partidului comunist în viaţa Universităţii şi prezentarea colegilor de catedră, cunoscuţi în cinci decenii de activitate.
Evocarea are un antecedent în Parada dascălilor de Anton Holban. Profesor la Liceul „V. Alecsandri” din Galaţi, autorul Ioanei şi-a imortalizat, ironic, colegii de cancelarie. Ironia nu lipseşte nici din memoriile lui D. Micu, dar este eterată, ideatic sublimată. Cu nativă înzestrare naratologică, îşi repartizează colegii pe generaţii şi afinităţi caracteriale, creează „eternităţi de-o clipă” cum se exprima Ion Pillat , le inseriază într-un panteon caracterologic şi le transformă în posibile personaje de roman.
„Dascălii”: G.C. Nicolescu, Al. Piru, profesori „de veche mentalitate”, cu formaţie „pozitivistă” şi fanatică preocupare „scientizantă”, se detestau reciproc, dar se armonizau prin „rigidităţi reducţionale”.
„Educatorii”, „gânditori în spirit ţărănesc”: I.D. Bălan, Pompiliu Marcea, Ion Rotaru, D. Păcurariu, Al. Hanţă aveau în afara catedrei, neglijată adesea, funcţii politice şi administrative, în structurile de partid.
„Eseiştii”: Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Paul Cornea şi mulţi alţii din noile generaţii au preluat modelul profesorului universitar interbelic: T. Vianu, G. Călinescu şi îşi însoţeau profesia didactică prin activitate critică şi istorie literară.
În text, intenţia tranzitivă şi atitudinea reflexivă se află într-un raport de proporţionalitate inversă. Cea dintâi este axată pe referent; a doua centrează discursul pe trăirile interioare ale personajului, explorate prin limbaj, înfăţişare somatică, trăsături psihice, activitate profesională. Denotaţia, prin abaterea continuă de la normele comunicării comune, cedează locul funcţiei conative.
Prin concatenaţie, autorul transformă amănuntul caracterologic în dominantă psihologică. Al. Hanţă, de pildă, era „ţăran şiret la modul hâtru, combinaţie de Moş Ion Roată şi Ilie Moromete”. Alteori, verbele, urmate de complemente, şi substantivele însoţite de atribute adjectivale diferenţiale semantic, sunt înlănţuite într-o gradaţie repetitivă, subtextual ironică. În şedinţe, lingvistul Ion Diaconescu dezvăluia „realităţi consternante: se lipsea de la ore, se intra în săli cu întârziere, se ieşea prea devreme”. Nesatisfăcătoare rămânea „prezenţa la practica productivă, practica pedagogică, practica agricolă, munca patriotică...”.
Antiteza asociază contrastante atitudini comportamentale. La ultima realegere a lui Ceauşescu, Ion Vasile Şerban a rostit, în şedinţa de partid, „un encomion ce părea pornit din adâncul inimii şi, doar câteva luni mai târziu, argumenta cu aceeaşi stringenţă justeţea tezelor lansate de Coposu”. „Vigilent păzitor” al ordinii în Facultate, Eugen Marinescu exprima „psihologia şi metalitatea unui ţăran colţos din Valahia...”.
Nu sunt ocolite afinităţile temperamentale. Florin Popescu şi Constantin Cruceru, „şuietarzi”, erau „degustătorii” fideli ai „sfătoşeniei” lui Hanţă şi ai „bârfelor” emise de Piru.
Alteori, contemplă nobleţea profesorului: „Sobru cu seninătate, sociabil, dar nevorbăreţ, bine legat, cu trăsături viguroase, cu ţinută decentă”- Ştefan Cazimir instruia „cu umor”, în marginile „sobrietăţii” şi oferea studenţilor „esenţialul în materie de cunoaştere şi orientare”, iniţiindu-i în „metodologia studiului”.
D. Micu foloseşte limbajul personajelor ca modalitate de caracterizare directă. În exprimarea orală, D. Păcurariu a cărui structură temperamentală se pliază pe conduita lui Conţescu şi Gulimănescu intensifica pauzele dintre cuvinte cu „un tremolo de      a-uri”, iar între propoziţii, insera „nu-uri interogativ-retorice”. Prezenţa subînţeleasă a digrafemului adverbial „da” exprimă efortul de a stabili şi menţine contactul cu receptorul prin intermediul funcţiei fatice.
Forţa expresivă a textului este durabil amplificată prin intertextualitate. Profesor „rău”, în percepţia studenţilor, „nemilos la examene”, Gh. Poalelungi rămâne în reprezentarea colegilor posibilă „inimă ascunsă”. În şedinţe, Gh. Ciompec „părea să nu-i pese ce fac şi ce învârtesc alţii la izbândă făcând parte. Apariţiile lui Adrian Păunescu, la televizor, erau dezavuate de Paul Georgescu „prin sintagma literală a unui roman de G.M. Zamfirescu: „sfânta mare neruşinare”. Într-un colţ de cameră, „izolat, smead, cu ţigara între degete, cu privirea pierdută”, George Munteanu părea „mâhnitul demon, duh proscris”, imaginat de Lermontov etc., etc.
Evocând, D. Micu se întoarce spre sine. La cursuri îmi amintesc excela prin punctualitate, semn de politeţe socială. Prelegerile rostite în Amfiteatrul Odobescu se caracterizau prin sobră spontaneitate. Idei pertinente erau sintetizate în enunţuri memorabile. Dicţiunea expunerii, atunci şi acum, era şi a rămas elocventă prin modulaţia exprimării, elocvenţa gesturilor şi reverberaţia ideatică.
Vorbind, ieşea sistemic de sub incidenţa dogmatică a epocii. Cobora din prezentul imediat spre literatura secolelor anterioare sau trecea frontierele naţionale, semnalând omologii concordante, interferenţe stilistice, paralelisme diacronice, analogii neaşteptate. La seminarii şi examene accepta opinii divergente şi încuraja argumentări individualizate.
De la marile sale creaţii: Început de secol, Gândirea şi gândirismul. G. Călinescu, Limbaje moderne în poezia românească de azi, În căutarea originalităţii, până la experienţele interioare diseminate în Sfârşit şi început de secol, D. Micu a cunoscut o deschidere constantă spre expresivitate.
Temperament extravertit, de rară sociabilitate, înzestrat cu nativă decenţă şi delicateţe înnăscută, profesorul D. Micu trăieşte cu amărăciune, în indiferenţa foştilor prieteni şi cunoscuţi

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu