 |
|
Ion BĂLU *
|
Editate de Muzeul Literaturii
Române, după ce, initial, au fost refuzate de Editura Academiei, volumele Sfârşit şi început de mileniu şi Critici prozatori, semnate de profesorul
D. Micu, au trecut nesemnalate, în revistele literare, cu excepţia unei note
anodine de întâmpinare.
Mulţi dintre criticii de azi,
alături de numeroase generaţii de studenţi, i-au audiat prelegerile, în
amfiteatrul Odobescu, la Universitatea din Bucureşti. De patru decenii conduce
teze de doctorat la aceeaşi Universitate. De alte cinci, a sprijinit, printr-o
rară disponibilitate, dezinteresat, intrarea în spaţiul literaturii a numeroşi
tineri. Cuvântul său avea indiscutabilă autoritate. Şi totuşi… De două decenii
receptează indiferenţa tuturor. Altruismul s-a întors în cumplite deziluzii.
1.
Autenticitatea
Sfârşit
şi început de mileniu are structură memorialistică,
Profesorul D. Micu îşi proiectează personalitatea şi activitatea profesională
pe ultimele două decenii, decupate din istoria contemporană a României.
Rememorând trecutul apropiat în
desfăşurare succesivă, notaţii de jurnal intim sau prin asociaţii involuntare,
D. Micu se implică efectiv şi afectiv în relatare. Îşi asumă vocea unei
instanţe narative homodiegetice, foloseşte persoana întâi singular ori întâi
plural. Se introduce în confesiune, personaj principal şi îşi asumă funcţiile
aferente, derivate din statutul naratorului: reprezintă întâmplările trăite,
regizează distribuţia secvenţelor confesive, participă la desfăşurări
evenimenţiale, comentează fapte, atitudini, trăiri sufleteşti.
Confesiunea este subordonată unei
substanţiale autenticităţi. Noţiune labilă a cărei specificitate nu poate fi
delimitată cu rigurozitate, autenticitatea are o dublă caracteristică. Este
subiectivă, deoarece dezvăluie unicitatea unei conştiinţe. Rămâne obiectivă
pentru că se sprijină pe „documente”:
jurnal intim, evenimente reale, personaje cu date de stare civilă atestate,
spaţiu determinat, context temporal individualizat.
Relativ similară cu funcţia
referenţială, teoretizată de Roman Jakobson, autenticitatea semnifică
exactitate documentară, reflectarea evenimentelor referenţiale, exprimarea
spontană a trăirilor sufleteşti provocate de realul extralingvistic. Nu izbutim
– scria Camil Petrescu – să cunoaştem „nimic absolut decât
răsfrângându-ne în noi înşine, decât întorcând privirea asupra propriului nostru conţinut sufletesc…”. De
aici, atributul adiacent: sinceritatea, exprimarea gândurilor fără tăceri
reticente şi folosirea persoanei întâi, pentru că scriitorul nu poate relata
„decât propria sa viziune despre lume”.
În aceeaşi perioadă temporală,
Mircea Eliade, în Oceanografie,
definea autenticitatea însuşirea „de a fi tu însuţi, de a te exprima pe tine
însuţi”, valorificând subiectivitatea existentă în documente de orice natură.
2.
Dilema
hamletiană
Un mănunchi de nemulţumiri
perene, de natură economică, profesionale, politice, culturale, accumulate
succesiv în anii de dictatură comunistă – expuse
sintetic în capitolul Toamna nemulţumirii
noastre – motivează
revolta spontană a românilor de la sfârşitul anului 1989, evocată în secvenţa Primăvară în decembrie. Titlul are o
semnificaţie metaforică: intrarea ţării în primăvara libertăţii – şi o alta denotativă: decembrie şi
primele săptămâni din anul următor au fost realmente „primăvăratice”: înfloreau
cireşii a doua oară!
„Vuietul vremii” deschide textul
în zilele fierbinţi, din a doua jumătate a lunii decembrie. Recreate pe
suportul însemnărilor de Jurnal, notate zilnic, uneori pe ore, revolta şi
mişcările de stradă, însoţite de comentarii, întâlniri şi discuţii cu
prietenii, sunt percepute şi direct, în felurite momente din zi şi noapte.
Marţi seara, 19 decembrie, la
trei zile după ce Europa Liberă difuzase primele informaţii despre revolta din
Timişoara, D. Micu argumentează, în faţa Anei Blandiana şi a lui Romulus Rusan,
necesitatea acţiunii. Oaspeţii – constată
– „nu ştiu ce să răspundă. Nu au nicio
idee”. Rămas singur, meditează: „ Cumva totuşi va trebui să ne comportăm
fiecare. Va trebui să facem ceva sau… să nu facem nimic”. Vocea emiţătorului
exprimă, cu sinceritate, ceea ce gândeşte, în consonanţă cu propria-i concepţie
despre sine.
O asemenea atitudine – comenta
Carl Rogers, cofondatorul Asociaţiei de Psihologie Umanistă – permite înţelegerea fiinţei umane din
perspectiva unor noi principii cognitive. Folosit – într-o interpretare
diferită de Freud şi Jung – sinele încorporează „idei, percepţii şi valori”,
prin care făptura umană îşi conştientizează personalitatea: „Ce sunt?”, „Ce pot
să fac?”. Este mult mai uşor să comentăm „greşelile şi erorile din opera unui
mare spirit – observa
Schopenhauer – decât să oferim
o expunere clară şi completă despre valoarea acestuia”. Ţelul psihologiei
umaniste este „să înţeleagă, nu să controleze oamenii şi să facă predicţii
despre ei”, adăuga Rogers.
În noul context teoretic sunt
explicabile gândurile profesorului D. Micu, atitudinea faţă de evenimentele în
derulare şi viziunea despre lume.
În timp ce posturile de radio
europene reiterau constant caracterul anticomunist al mişcării timişorene,
discursul interior analizează dintr-un alt unghi semnificaţia revoltei.
„Câţiva” dintre „fiii” poporului au îndrăznit să denunţe „anumite situaţii
scandaloase din societatea românească de azi”, fără „a blama” totuşi „sistemul
social existent şi cu atât mai puţin a-i opune un altul”. Paralizat de spaimă,
„poporul” nu acţionează.
Joi 21 decembrie, la ora cinci,
soţii Micu au fost scoşi din locuinţă de vocea neliniştită a unei rude. Apropiindu-se de Piaţa Romană,
profesorul vede şi aude câteva sute de tineri scandând: „Jos Ceauşescu!”. Un
glas, reluat de altele, strigă: „Vrem profesori!”. Sunt tentat să răspund
chemării, dar... mă abţin”.
Ascultând de glasul sinelui,
aproximativ în acelaşi timp, Horia-Roman Patapievici demonstra în faţa
Intercontinentalului. La căderea nopţii, a fost arestat, împreună cu alţi
protestatari, şi dus la Inspectoratul General de Miliţie. Toată noaptea au fost
aduşi alţi arestaţi, înspăimântător bătuţi de miliţieni, „criminali cu
suspendare, anume salariaţi spre a tortura şi ucide”. Încătuşat, a fost transportat
la fortul Jilava. O noapte tensionată psihic. O dimineaţă similară. Vineri 22
decembrie, la amiază, el şi ceilalţi au fost eliberaţi. Ceauşescu fugise.
„Rudele mele de sânge – nota mâhnit tânărul –
nu au demonstrat în ziua de 22; aşteptau cu pusilanimă precauţie să vadă ce se
mai întâmplă. Cea mai mare parte din poporul căruia îi aparţin prin naştere,
aştepta... ca lucrurile să se hotărască prin alţii...”.
În dimineaţa aceleiaşi zile, s-au
suprapus două evenimente: „o revoltă populară”, haotică, şi formarea unui
„nucleu de resentimentari excluşi de la putere de Ceauşescu”. Fiind „prea laşi
pentru a face opoziţie pe faţă sau a organiza o mişcare insurecţională,
aşteptau să ia conducerea revoluţiei spontane”.
3.
Fracturarea
Zilele de 28 şi 29 ianuarie – menţionează D. Micu – au fost hotărâtoare pentru democraţia
autohtonă. În cea dintâi, partidele istorice au iniţiat o demonstraţie la care
au sosit delegaţii din întreaga ţară. Ziua „superbei demonstraţii a partidelor
istorice” (Patapievici) a fost urmată de zvonuri neliniştitoare: „...
ţărăniştii vor să-i aducă înapoi pe moşieri”. Iar Coposu era „detestat, temut
şi înjurat”. Contramanifestaţia de a doua zi, consemnată neutru de profesorul
Micu, îşi exprimă sprijinul pentru Frontul Salvării Naţionale. Comentariile
negative ale posturilor de radio occidentale, retranscrise în jurnal prin verbe
la condiţional-optativ sugerează receptarea rezervată.
Cele două manifestaţii marchează
fracturarea ideologică a naţiunii române, între aspiraţii politice divergente. Instaurarea
liberalismului, a regimului parlamentar şi a economiei de piaţă, visate în anii
comunismului, au fost dezavuate. Noul guvern a declanşat mecanismele apte să
reactiveze spaima de capitalism, indusă în mentalul colectiv. Dihotomia va
provoca în viitorul apropiat „fenomenul Universităţii” şi invaziile repetate
ale minerilor în Bucureşti. Disonanţa creată atunci s-a permanentizat în viaţa
politică, literară şi profesională, ca două fluvii ce curg paralel în
eternitatea apelor oceanice. Experienţa existenţială a profesorului Micu o
dezvăluie exemplar.
4.
Imposibila
întoarcere
În circumstanţle prăbuşirii
regimurilor comuniste din Europa de Est, a unificării Germaniei sub conducerea
fostei R.F.G., a disoluţiei structurilor comuniste în U.S.S.R., profesorul Micu
îşi formulează gândirea politică.
În ciuda „urii şi dezgustului”,
provocat de ceauşism – mărturiseşte – avea „convingeri de stânga”. În
consecinţă, îşi exprimă inechivoc aspiraţia de a rămâne el însuşi. Detesta
„clasele posedante, orânduirea capitalistă şi cele două mari partide istorice”;
„... împărtăşeam vederile exprimate de Iliescu şi Roman...”. Aproba „orientarea
principală” a Frontului, chiar dacă, „în practica guvernării”, intuia
„contradicţii, inconsecvenţe, ambiguităţi”. Era derutat „de tărăgănarea
reformelor”, dar şi de menţinerea în posturi cheie „a unor foşti suporteri ai
defunctului regim”.
„Repudia” capitalismul şi imagina
„un sistem social în care marea proprietate, mijloacele de producţie, marele
comerţ, băncile să aparţină întregului popor, dar să existe şi o mică
proprietate particulară”. Statul clasei muncitoare „dispune de suficiente
pârghii pentru a împiedica instaurarea capitalismului”.
Sprijinit pe un partid unic,
structurat ierarhic, totalitarismul instituie o ideologie oficială şi o putere
decizională ilimitată. Nicio „pârghie” potenţială nu poate opri transformarea
conducătorului comunist într-un monarh absolut. Avertizările formulate de
Aldous Huxlex, în Brave New World, de
George Orwell, în 1984 şi Animal Farm, dezvăluirile lui Alexander
Soljeniţân, Arhipelagul Gulag, Paul
Johnson, O istorie a lumii moderne,
Stephane Courtois, Cartea neagră a
comunismului, rămân edificatoare.
5. Consecinţele
Alegerea
profesorului Micu de a rămâne independent în „vuietul vremii” a fost hotărâtă de propriul sine. Experienţa
umană – observa Aldous Huxley –
„nu este ceea ce i se întâmplă unui om; experienţa reprezintă ceea ce
face omul cu ceea ce i s-a întâmplat”.
Divizarea
politică a ţării a polarizat şi viaţa literară. Cu „sprijin de Sus” – comentează D. Micu –, Eugen Simion a înfiinţat Grupul Independent de Reflecţie şi,
ulterior, D. Micu descoperă rostul noii formaţiuni. Era menită „să
contracareze” „Grupul pentru Dialog Social”, creat de revista 22. Eugen Simion „mă îndemna” să-l „atac
direct şi nu doar aluziv. A-l asculta, ar fi însemnat să mă înregimentez şi
tocmai asta căutam să evit”.
Propus, la
Facultate, în Senatul Universitar, nu întruneşte voturile necesare.
Indiferenţei arătate de „amici”, i se adaugă atitudinea ostilă a tinerilor
lectori şi asistenţi.
Curând, s-a
văzut „tabuizat” de revistele 22,
Luceafărul, România literară, Viaţa românească. Luând aparenţele realitate
indiscutabilă, conducerile periodicelor amintite nu au sesizat adevărata natură
a textelor semnate de profesor, diferenţa dintre acceptarea conjuncturală şi
refuzul obstinat de a intra într-un anume partid politic. Toate au ajuns la o
concluzie eronată: D. Micu făcuse alegerea nepotrivită! Toate l-au inclus în
categoria „demonizată” a „suporterilor puterii”. Nimeni nu-i mai solicita
colaborarea. Nimeni nu scria despre cărţile lui, recent apărute. „Toţi amicii
deveniseră faţă de mine ascunşi”. Niciunul nu-i destăinuia „cu cine ţine”. Toţi
îl „ocoleau”; dacă ne întâlneam întâmplător, evitau discuţia, debitau lucruri
comune, amabilităţi de circumstanţă”. TVR îl ignora. De la manifestările
publice, la care participa, erau eliminate – în reportajele filmate – secvenţele persoanei sale.
Apropierea de
F.S.N. nu a avut consecinţe concrete. O eventuală „colaborare” în sfera
culturii, indiferent de natura ei, dar „fără înregimentare partinică”, ar fi
fost acceptată, „de mi s-ar fi propus. Însă nici vorbă de aşa ceva. Liderii
fesenişti de toate gradele mă ignorau”.
Nu toţi. A
acceptat invitaţiile lui Eugen Simion şi Marin Sorescu de a colabora la Caiete critice şi Literatorul. În cel dintâi, a semnat „cronica ediţiilor”; în al
doilea, „reflecţii extraliterare”.
Nu după multă
vreme, a intervenit un element afectiv, sub incidenţa căruia s-a întors iarăşi
către sine. Real şi îndreptăţit, simţământul propriei valori: profesor
universitar, critic şi istoric literar, cu neîntreruptă activitate de-a lungul
a cinci decenii – a intrat în conflict cu indiferenţa condescendentă a
celorlaţi; „... nu m-am simţit, în numitele publicaţii, unul de-ai casei, ci un
invitat, un oaspete”. S-a adăugat şi un motivat orgoliu. Timp de trei ani,
rubrica din Literatorul nu a fost învrednicită „de nicio aserţie publică, de
nicio remarcă în presă”. În 1994, a renunţat, fără procese de conştiinţă faţă
de aceia care îi acordaseră ospitalitate. „Lor –
puţin le-a păsat”. În anul următor, a renunţat şi la cronica din Caiete critice.
5.
Însingurarea
Deasupra memoriilor, continuate
până în anul 2008, ard flăcările unei constante amărăciuni: „Sângerez
sufleteşte...”. De două decenii trăieşte, în lumea literară contemporană,
sentimentul marginalizării.
Revolta din decembrie şi
evenimentele următoare – se destăinuie – au coincis cu „deşteptarea” în sine a
„demonului publicistic”. Voia să fie prezent în presa cotidiană, spre a-şi
exprima „les regards sur le monde actuel”. Însă nu i se părea suficient. Cu
magnetică insistenţă, îl atrăgea „demonul forumului”. Trăia intens „sentimentul
resuscitării unei vocaţii ratate, aceea a prezenţei în agora”, a participării
active la viaţa „Cetăţii”.
Aspiraţiile sunt justificate prin
statutul profesional şi numeroasele volume publicate. Amândouă îl îndreptăţeau
să nădăjduiască. Propria valoare îl îndemna să nu întreprindă personal primul
pas. Aştepta. Spera să i se ofere una sau mai multe alternative. Dar nu l-a
solicitat nimeni. Prietenii „ajunşi” ori „cu excelente relaţii la nivele
superioare nu se grăbeau să mă atragă în vreo activitate publică oarecare”.
Amărăciunea reiterată obsesiv,
era provocată de îndepărtarea de sine a foştilor cunoscuţi şi distanţarea
politică a prietenilor. Demisia Anei Blandiana din Consiliul F.S.N., la 31
ianuarie 1990, i-a provocat un seism sufletesc. Crezuse în prietenia familiei Rusan.
Acum, nota îndurerat: „Aveau, deci, secrete faţă de mine!”. Incidentul
accentuează senzaţia solitudinii: „... nu puteam avea deplină încredere în
nimeni”.
Un temporar directorat la Minerva
– propus de ministrul Andrei Pleşu – s-a
încheiat cu identică amărăciune, dar cu o notabilă realizare editorială:
începutul ediţiei critice G. Călinescu.
Mineriadele, sfârşitul
mileniului, începutul celuilalt, maladiile trupului, decesul părinţilor,
obsesia sfârşitului biologic, toate adânc impregnate de melancolia „marii
treceri” sunt recreate prin volutele imprevizibile ale memoriei involuntare.
6.
Alma
Mater
Ultima secţiune a primului volum
a fost gândită pe interferenţa a trei teme distincte: rememorarea anilor de
profesorat la Universitatea din Bucureşti, cu numeroase şi tensionate
incidente, imixtiunea „evenimentelor istorice”, a „directivelor” partidului comunist în viaţa
Universităţii şi prezentarea colegilor de catedră, cunoscuţi în cinci decenii
de activitate.
Evocarea are un antecedent în Parada dascălilor de Anton Holban.
Profesor la Liceul „V. Alecsandri” din Galaţi, autorul Ioanei şi-a imortalizat, ironic, colegii de cancelarie. Ironia nu
lipseşte nici din memoriile lui D. Micu, dar este eterată, ideatic sublimată.
Cu nativă înzestrare naratologică, îşi repartizează colegii pe generaţii şi
afinităţi caracteriale, creează „eternităţi de-o clipă” –
cum se exprima Ion Pillat –, le
inseriază într-un panteon caracterologic şi le transformă în posibile personaje
de roman.
„Dascălii”: G.C. Nicolescu, Al.
Piru, profesori „de veche mentalitate”, cu formaţie „pozitivistă” şi fanatică
preocupare „scientizantă”, se detestau reciproc, dar se armonizau prin
„rigidităţi reducţionale”.
„Educatorii”, „gânditori în
spirit ţărănesc”: I.D. Bălan, Pompiliu Marcea, Ion Rotaru, D. Păcurariu, Al.
Hanţă aveau în afara catedrei, neglijată adesea, funcţii politice şi
administrative, în structurile de partid.
„Eseiştii”: Ov. S.
Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Paul Cornea şi mulţi alţii din noile generaţii
au preluat modelul profesorului universitar interbelic: T. Vianu, G. Călinescu
şi îşi însoţeau profesia didactică prin activitate critică şi istorie literară.
În text, intenţia tranzitivă şi
atitudinea reflexivă se află într-un raport de proporţionalitate inversă. Cea
dintâi este axată pe referent; a doua centrează discursul pe trăirile
interioare ale personajului, explorate prin limbaj, înfăţişare somatică,
trăsături psihice, activitate profesională. Denotaţia, prin abaterea continuă
de la normele comunicării comune, cedează locul funcţiei conative.
Prin concatenaţie, autorul
transformă amănuntul caracterologic în dominantă psihologică. Al. Hanţă, de
pildă, era „ţăran şiret la modul hâtru, combinaţie de Moş Ion Roată şi Ilie
Moromete”. Alteori, verbele, urmate de complemente, şi substantivele însoţite
de atribute adjectivale diferenţiale semantic, sunt înlănţuite într-o gradaţie
repetitivă, subtextual ironică. În şedinţe, lingvistul Ion Diaconescu dezvăluia
„realităţi consternante: se lipsea de la ore, se intra în săli cu întârziere,
se ieşea prea devreme”. Nesatisfăcătoare rămânea „prezenţa la practica
productivă, practica pedagogică, practica agricolă, munca patriotică...”.
Antiteza asociază contrastante
atitudini comportamentale. La ultima realegere a lui Ceauşescu, Ion Vasile Şerban
a rostit, în şedinţa de partid, „un encomion ce părea pornit din adâncul inimii
şi, doar câteva luni mai târziu, argumenta cu aceeaşi stringenţă justeţea
tezelor lansate de Coposu”. „Vigilent păzitor” al ordinii în Facultate, Eugen
Marinescu exprima „psihologia şi metalitatea unui ţăran colţos din Valahia...”.
Nu sunt ocolite afinităţile
temperamentale. Florin Popescu şi Constantin Cruceru, „şuietarzi”, erau
„degustătorii” fideli ai „sfătoşeniei” lui Hanţă şi ai „bârfelor” emise de
Piru.
Alteori, contemplă nobleţea
profesorului: „Sobru cu seninătate, sociabil, dar nevorbăreţ, bine legat, cu
trăsături viguroase, cu ţinută decentă”- Ştefan Cazimir instruia „cu umor”, în
marginile „sobrietăţii” şi oferea studenţilor „esenţialul în materie de
cunoaştere şi orientare”, iniţiindu-i în „metodologia studiului”.
D. Micu foloseşte limbajul
personajelor ca modalitate de caracterizare directă. În exprimarea orală, D.
Păcurariu – a cărui
structură temperamentală se pliază pe conduita lui Conţescu şi Gulimănescu – intensifica pauzele dintre cuvinte cu
„un tremolo de a-uri”, iar între
propoziţii, insera „nu-uri interogativ-retorice”. Prezenţa subînţeleasă a
digrafemului adverbial „da” exprimă efortul de a stabili şi menţine contactul
cu receptorul prin intermediul funcţiei fatice.
Forţa expresivă a textului este
durabil amplificată prin intertextualitate. Profesor „rău”, în percepţia
studenţilor, „nemilos la examene”, Gh. Poalelungi rămâne în reprezentarea
colegilor posibilă „inimă ascunsă”. În şedinţe, Gh. Ciompec „părea să nu-i pese
ce fac şi ce învârtesc alţii la izbândă făcând parte. Apariţiile lui Adrian
Păunescu, la televizor, erau dezavuate de Paul Georgescu „prin sintagma
literală a unui roman de G.M. Zamfirescu: „sfânta mare neruşinare”. Într-un
colţ de cameră, „izolat, smead, cu ţigara între degete, cu privirea pierdută”,
George Munteanu părea „mâhnitul demon, duh proscris”, imaginat de Lermontov
etc., etc.
Evocând, D. Micu se întoarce spre
sine. La cursuri – îmi amintesc – excela prin punctualitate, semn de politeţe
socială. Prelegerile rostite în Amfiteatrul Odobescu se caracterizau prin sobră
spontaneitate. Idei pertinente erau sintetizate în enunţuri memorabile.
Dicţiunea expunerii, atunci şi acum, era şi a rămas elocventă prin modulaţia
exprimării, elocvenţa gesturilor şi reverberaţia ideatică.
Vorbind, ieşea sistemic de sub
incidenţa dogmatică a epocii. Cobora din prezentul imediat spre literatura
secolelor anterioare sau trecea frontierele naţionale, semnalând omologii
concordante, interferenţe stilistice, paralelisme diacronice, analogii
neaşteptate. La seminarii şi examene accepta opinii divergente şi încuraja
argumentări individualizate.
De la marile sale creaţii: Început de secol, Gândirea şi gândirismul.
G. Călinescu, Limbaje moderne în poezia românească de azi, În căutarea
originalităţii, până la experienţele interioare diseminate în Sfârşit şi început de secol, D. Micu a
cunoscut o deschidere constantă spre expresivitate.
Temperament
extravertit, de rară sociabilitate, înzestrat cu nativă decenţă şi delicateţe
înnăscută, profesorul D. Micu trăieşte cu amărăciune, în indiferenţa foştilor
prieteni şi cunoscuţi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu