 |
|
Mircea BĂDOIU *
|
FLAUTUL,
STATUIA
ŞI DRAPELUL
14 IULIE 2011
Data revendică în conştiinţa noastră
ziua naţională a surorii de origine romanică. O scriu cu majuscule şi nu mă
abţin să reiau patetic: Vive la France!
Anii s-au scurs, vremurile s-au
schimbat...
Mentalul artistic şi-a descoperit
canale noi de comunicare cu publicul, libertatea stilistică slujind drept pavăză pentru diversificarea
exprimării şi, regretabil uneori, pentru veleitarism, agresivitate şi limbaj
licenţios...
Se apropie anul Caragiale şi, la un
secol de la trecerea dramaturgului în eternitate, spiritul său îşi semnalează
prezenţa mai vizibil ca oricând. În acest context am abordat multe teme în dialogul meu cu domnul „Cazi” –
profesorul gratulat cu acest apelativ de
către amici şi de studenţii săi din Edgar
Quinet.
După trei legislaturi ca deputat la
Cameră, înainte de a încheia cel de al şaisprezecelea lustru de viaţă, a propus
spre dezbatere în consiliul familial o chestiune importantă la ordinea zilei:
ameliorarea agasantelor dureri reumatice într-un sejur estival de două
săptămâni. Auzise de urbea Pucioasa – staţiune balneoclimaterică de interes
naţional, fostă subocârmuire de plai la 1848, pomenită la începutul veacului
trecut şi de Vlahuţă, pe atunci profesor la un renumit liceu din oraşul capitală
de judeţ. Cum ultimul cuvânt în familie îl are domnia-sa, după îndelungi
tratative cu amendamente punctuale, a zis: „Ai dreptate, nevastă!”...
Şi pentru a-şi pregăti vizita
curativă, domnul Cazi ia măsurile
cuvenite. Prin metoda paşilor mărunţi ajunge în posesia datelor necesare:
urmăreşte cu atenţie prognoza meteo din aria geografică premontană, achită
biletele de tratament şi stabileşte on-line perioada pentru începutul lunii lui
Cuptor. Informaţii turistice suplimentare obţine de la foşti studenţi trăitori
pe aceste meleaguri şi din centrul capitalei purcede la drum cu consoarta, ceva
mai devreme de data stabilită. Primiseră o invitaţie la locuinţa de vacanţă a
unui vechi amic bucureştean de pe strada Pacienţii.
Căldură mare, domnilor! Dar...
În ciuda previziunilor meteo de vreme
secetoasă, chiar în ziua plecării spre localitatea din apropierea staţiunii, o
ploaie măruntă îi însoţeşte pe vilegiaturişti
printre dealurile subcarpatice. Călătoria s-a prelungit pe un drum
forestier care şerpuia în decorul mirific demn de invidiat. Toate bune şi la
locul lor, însă pe măsură ce înaintau altitudinea creştea şi nori negri
ameninţători se învolburau fantomatic peste coline. În scurt timp băierile
cerului s-au rupt cu tunete şi fulgere periculoase. Apa adunată de pe coclauri
a început să-şi facă mendrele pe drumul
în pantă care ducea la reşedinţa de vacanţă a distinsului amic. Cu toată
stăpânirea de sine a şoferului transportator şi cu tot optimismul care l-a
marcat o viaţă pe venerabilul magister, pasagerii au început să dea semne de
nelinişte. Doamna, marcată numai de imagini sumbre, răbda în tăcere.
Zdruncinături, balansări, derapaje şi în ultimă instanţă manevre riscante. Omul
de la volan reuşea de fiecare dată să evite nedoritul accident.
Peisajul sublim îşi pierduse din
farmecul iniţial şi în cele din urmă a dispărut cu desăvârşire...
Cu mare greutate şi-au învins
adrenalina, deşi o simţeau enorm şi vedeau un final monstruos. Abia după ce
zeul-automobil a învins şuvoaiele dezlănţuite printre făgaşele potrivnice şi au
ajuns teferi la destinaţie, aflară că driver-ul însărcinat să-i transporte era
profesionist. Dacă ştiau de la început,
sabia lui Damocles n-ar mai fi stăruit ameninţător deasupra capetelor...
Dar nu asupra acestui episod am vrut
să vă captez benevolenţia... Mi-l amintesc pe d-l ŞT. CAZIMIR într-o altă ipostază,
publicată odinioară în R.L. Fotografia de atunci, trucată în studioul unui
fotograf calificat, ni-l înfăţişa în uniformă de militar în termen, călare pe
un vrednic Ducipal al cavaleriei române din primul război mondial. De data aceasta, aflat în holul central al
unui hotel din urbea amintită, fotograful, fără veleităţi de profesionist,
reuşeşte totuşi să-l surprindă cu un zâmbet galant lângă o statuetă de culoarea
aramei. Fixată pe una din coloanele de susţinere a plafonului, statueta i-a
atras atenţia prin ineditul ei. Nici Afrodită, nici Elenă, nici Cleopatră sau
Nefertiti, nici vestală responsabilă cu încălzirea apei sulfuroase pentru
pacienţi...
Lipsa unei explicaţii sumare asupra
reprezentării femeii cântând la un instrument mai greu de clasificat după
metamorfozare, l-a concentrat într-o meditaţie prelungită... Să fie membră a
unei formaţii de cameră din evul mediu apropiat, sau o violonistă reprofilată
profesional a cvartetului AMADEUS?... Oricum, trebuie luată în seamă, fiindcă
după prima procedură în cada rău mirositoare, un moment de respiro în aerul
condiţionat nu poate fi decât benefic pentru vârsta a treia. Cu certitudine,
solista lirică ne-ar fi gâdilat în mod
plăcut auzul cu trilurile unui flaut... Numai că flautul din aramă a fost
subtilizat şi substituit în mod ingenios cu o ţeavă incoloră de plastic
recuperată din tomberoanele stabilimentului. Şi cum din folclor se ştie că
hoţul neprins e negustor cinstit, autorul rămas anonim pentru administraţie a
valorificat profitabil metalul neferos la REMAT. Din acel moment flautista s-a adaptat
situaţiei şi-i încântă zilnic pe pacienţi
cu imperturbabile sunete galactice, reverberate inevitabil în apa
tămăduitoare a secţiei de recuperare...
- Ce părere aveţi, domnule profesor –
zice fotograful apăsând pe declanşator –, e de bun augur trocul ăsta sau
trebuie să batem în lemn?...
- Ce să zic... aşa da,
liber-schimbism!... şarjează domnia-sa. Dar cum mai poţi bate în lemn într-o
lume de plastic?!...
*
Iată-ne la „Casa Pietroşeanu”, în care
Heliade a fost reţinut după retragerea Guvernului Provizoriu. Se îndrepta prin
munţi spre Transilvania, dar a fost prins la Pietroşiţa şi de aici a fost
predat subocârmuirii de plai din Şerbăneşti.
În zadar încercăm să
învingem rezistenţa porţilor. Nu vor să cedeze insistenţei niciunuia dintre
insoliţii vizitatori ai după-amiezii. Repetăm tentativa cu gândul de a vizita
totuşi interiorul, dar fără succes. Ne
resemnăm repede şi ne deplasăm către capătul nordic al gardului. Din
acest unghi placa comemorativă, fixată pe unul din pereţii neobişnuit de groşi
ai fostei administraţii, permite numai
în parte descifrarea textului. Ne străduim
să-l recompunem de la distanţă, ca pe un veritabil palimpsest, printre
grilajele metalice zăvorâte de noul proprietar. Folosesc chiar şi
transfocatorul camerei, dar tot nu reuşesc să-l descifrez în întregime...
Ironia revederii: cu trei
decenii în urmă participasem la ceremonia dezvelirii plăcii, dând glas unui
discurs encomiastic, chiar sub litera vopsită proaspăt în bronz auriu a
pisaniei, acum estompată şi insignifiantă pentru trecători...
Geamurile de sub pridvor
sparte, pereţii de un alb-cenuşiu, groşi de cinci palme, încărcaţi de păianjeni
cu vechi state de serviciu sub stindardul nepăsării, curtea năpădită de
buruieni şi scaieţi prăfuiţi – completează
un decor dezolant, frustrat de mărturii ale unor timpuri pilduitoare.
Probabil că reabilitarea noii achiziţii nu este în atenţia actualului proprietar,
care a ranforsat numai gardul şi porţile cu fier forjat, semn că dincolo de ele
este totuşi un spaţiu demn de luat în seamă de vizitatori.
Pe lista
clădirilor de patrimoniu figurează şi alte câteva rămase în picioare de peste un secol şi
jumătate de la descoperirea miraculoasei ape. Numai una dintre ele este
încadrată în circuitul turistic, pentru că are statut de Muzeu Etnografic (Casa
Dobrescu), organizat după toate normele muzeistice cu program de vizitare
contra plată. Celelalte sunt abordabile numai privirii din exterior...
- Sper ca în următorul
sejur să le putem trece pe toate în revistă... Să fim noi sănătoşi!
- Apropo de ziduri...,
revine profesorul stimulat de context şi de optimismul meu. Într-una din
prozele sale Caragiale vorbeşte despre casa lui Hagi Ilie Lumânărarul, unde era
găzduit când îşi făcea studiile la Ploieşti... Zidurile erau atât de groase
încât pe glafurile ferestrelor puteau să stea fără primejdie şase borcane
respectabile de murături...
Lătratul spasmodic al
unui maidanez de pe trotuarul de vizavi ne însoţeşte de când ne-am semnalat
prezenţa în aria lui de protecţie
publică. Nu i-am dat atenţia cuvenită, fapt care l-a intrigat peste măsură şi
s-a apropiat neaşteptat de periculos să-şi încaseze taxa. Arţăgosul n-avea
panglici roşii şi albastre, în schimb
laţele-i slinoase căutau un relief cât mai apropiat de pavajul deteriorat al
străzii. L-am dus cu zăhărelul adresându-i vorbe dulci pe mai multe frecvenţe
înalte, i-am pomenit de soarta lui
Bubico, de efortul financiar al franţuzoaicei Brigitte Bardot întru protecţia
rasei canine şi, în cele din urmă, şi-a dat seama că voluntariatul acesteia şi deznodământul
schiţei lui Caragiale se exclud reciproc, aşa că nouă nu ne-a mai rămas decât
să ne retragem strategic pe drumul de întoarcere...
Numai o sută de kilometri
ne despart de statuia cărturarului paşoptist,
odinioară călător şi el pe drumul de munte al plaiului ialomiţean. Retrasă temporar din motive edilitare şi
reaşezată recent în aceeaşi ipostază – cu
mâna orientată spre Universitate –, opera sculpturală a italianului Ettore Ferrari şi
demersul vizitei noastre, i-au
amintit d-lui Cazimir textul unei
dedicaţii a epigramistului Toma Florescu:
„- De ce bătrâne de atâta vreme,
Cu mâna-ntinsă tot stai
şi-acum?...
- Cerşesc la lume un dram de
minte
Pentru-nţelepţii de peste
drum.”
*
Cu peste patru decenii în urmă, într-o iarnă întârziată de
lapoviţă şi îngheţuri până la începutul lui mai, am locuit
în tovărăşia Miluţei la ultimul nivel al blocului pentru familişti din
strada Liniştii nr. 9. După un berian de pomină (festin cu bere!), ne-am
aranjat garderoba first hand, aragazul, tacâmurile, masa pliantă
şi noua dormeză Caragiale (sic!), fabricată în penitenciarul omonim de la
limita de răsărit a judeţului. În cele două încăperi cu uşi de placaj
melaminat, fostul chiriaş – un holtei cu
alură de tăuraş comunal – recent
promovat într-o funcţie înaltă de partid şi de stat, uitase în debaraua
din apartamentul gol-goluţ volumul „Opere alese” de V.I.Lenin. Un gest
premeditat al lepădării de Satana, ne-am zis noi... sau motiv de revenire în vizită
de curtoazie?... Nu i-am răsfoit paginile, deşi eseul „Organizaţia de partid şi
literatura de partid” trebuia conspectat
pentru că figura în topul subiectelor de seminar ale Universităţii Populare. A
avut însă prioritate încălzirea centrală a blocului, care s-a dovedit
învingătoare în competiţia discretă cu duduitul nocturn al gazului metan din
fosta locuinţă.
Un somn dulce
ne-a toropit pe amândoi...
Ne
strămutasem de la spiţeria lui Zelinski, prima noastră gazdă: clădire
naţionalizată, cu două caturi, balcon
regal şi mansardă, ridicată de meşteri italieni în perioada antebelică.
Proiectată în scopuri exclusiv farmaceutice, cu parter şi mobilier specific
marcat de inscripţii latineşti pe fiecare sertar cu medicamente, farmacia, poziţionată
în concavitatea şoselei care însoţeşte calea ferată spre Sinaia, a supravieţuit
sistematizărilor până în deceniul al şaptelea.
Demolarea ei a pus în dificultate chiar utilajele grele aduse de pe alte
şantiere în acest scop. Curba s-a îndulcit şi diriguitorii au creat alte facilităţi edilitar-urbanistice.
În locul ei s-a amenajat un părculeţ cu câteva bănci şi bizare reliefuri din
piatră de râu adunate în strânsoarea betonului. O arcadă mai înaltă poate fi definită
de turistul obişnuit drept „portal în retragere”, datorită formei care se arată privirii. Liane
şi firave flori stradale reuşesc să acopere parţial spaţiul destinat
reconfortării, după contactul procedural cu apa
sulfuroasă din baza de tratament.
La ieşirea
din hotelul de vizavi – conceput
structural pentru cura şi odihna ceapiştilor – câmpul vizual al pacientului acoperă acest loc de
relaxare, mărginit azi de pereţii laterali a două blocuri cu patru nivele.
Punctual şi
constant în ritmul deplasării pietonale, d-l Cazimir părăseşte stabilimentul la
15 trecute fix, în ţinută sportivă adaptată intenţiei de a vizita per pedes
centrul turistic al staţiunii. Mă întâmpină cu acelaşi zâmbet discret, adăugat
versului sfărâmat din poezia lui Grigore Alexandrescu:
- Salutare,
umbră veche!...
- Salve,
magister!... răspund eu.
N-apuc să
schimb două vorbe, că se opreşte-n loc rotindu-şi privirea pe deasupra
băncuţelor, de la un perete la altul al blocurilor.
Trecusem
recent de câteva ori prin centrul staţiunii, dar n-am sesizat niciodată ceea ce
profesorului i-a atras atenţia la primul contact vizual:
- Sloganurile
întârziate, perfect lizibile, le mai înţeleg – remarcă domnia-sa în timp ce
traversam strada. Dar şi pe un perete şi pe celălalt sunt scăpări evidente care
nu pot fi trecute cu vederea...
Devin
impacient, întorc privirea spre lateralele încărcate cu reclame, lozinci şi
drapele U.E. Nu găsesc inoportună decât suprafaţa modificată a fondului pe care
sunt plasate toate cele.
- Ei, bravos
naţiune, cum nu le vezi?...
Scanez din
nou pereţii, mă concentrez asupra textelor şi nici urmă de greşeli
gramaticale... Mă irită siguranţa companionului vizavi de reacţia mea.
Mi se mai
acordă câteva secunde, după care întrebă lapidar:
- Vezi
drapelele U.E.?
- Le văd...
doar acoperă o jumătate din faţadă...
- Câte stele
trebuie să fie pe drapel?
-
Douăsprezece!... zic eu, cu siguranţă în glas.
- Şi câte
sunt?
- ...?
Le număr şi
constat numai unsprezece. Ha, a naibii coincidenţă!... Să dispară câte una de
pe fiecare bloc...
- Una la
mână!... A doua?...
Revin cu
atenţie asupra primului semnal. Nimic deosebit. Proful zâmbeşte şi adaugă:
- Ce culoare
au stelele?
- Albastră,
d-le Cazi. E la vederea oricui...
- Nu e tocmai
aşa. La vedere, da, dar în realitate, ba!
- ... ?
-
Ca-re-va-să-zi-că?... accentuez eu fiecare silabă – unde-i chichiţa?
- Stelele
drapelului european sunt de culoare galbenă-aurie!.. Intră pe „goagăl” şi te
dumireşti...
- Haiti!...
- A treia la
mână: câte colţuri au stelele?
- Cinci,
domnule.
- Nu-s mai
multe?
- ...?
N-am absolvit
cu brio la „umanioare”, dar mă consider un bun şcoler... Mare-mi fu surpriza
când repetând numărătoare îmi ieşiră şase (!).
-
Reee-zon!...
- A patra: ce
culoare are fondul?
- Nu prea
sunt sigur, peretele e alb...
Încerc să
evit eroarea şi rămân în espectativă:
- Albastră,
domnule!... completează venerabilul.
Respir
uşurat, convins de cele constatate, şi
după două-trei secunde reiau sentenţios afirmaţia lui Poincaré:
- Que
voulez-vous?... Nous sommes ici aux portes de l’Orient où tout est pris à la légère, sau, mai pe româneşte spus,
merge şi-aşa!...
* CV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu