CICĂ NIȘTE CRONICARI - Magda GRIGORE

Ion Bălu: Călinescu - spectacolul devenirii

Deşi puţini scriitori s-ar fi încumetat să opteze pentru un titlu de carte folosit de un alt autor, Ion Bălu depăşeşte această prejudecată şi recuperează de la Ionel Oprişan sintagma spectacolul personalităţii pentru un volum propriu, apărut la Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Bucureşti, 2004 –  o lucrare monografică pe care o dedică reconstituirii portretului fascinant al lui George Călinescu. Autorul face nu doar dovada curajului şi a lipsei de inhibiţie în acest sens, dar îşi convinge cititorul, fără echivoc, că modelul intelectual pe care îl prezintă în studiul său reprezintă cu adevărat un spectacol al personalităţii, autentic şi unic, pe care oricine îl poate urmări cu acelaşi interes şi cu aceeaşi admiraţie. Aşadar, ambii semnatari ai monografiilor au fost atraşi de procesul formării călinesciene, de modul de asimilare a ideilor cu un mare coeficient de individualitate, idei pe care criticul de vocaţie le-a integrat predispoziţiilor native ale structurii proprii.

Iniţial, G. Călinescu – Spectacolul personalităţii. Dialoguri adnotate este titlul ales de folcloristul, critic şi istoric literar Ionel Oprişan, în anul 2000, pentru o carte în care el a reunit interviuri realizate cu personalităţi diverse din anturajul lui Călinescu. Multiplele materiale documentare, extrase din arhivă, decupate din colecţii particulare şi/sau publice sunt reunite în volum şi au aparut în format la editura Seculum IO. Cei mai mulţi dintre cei regăsiţi în grupajul autorului sunt foşti colaboratori în cadrul Institutului de Istorie Literară şi Folclor: Geo Bogza, I.C. Chiţimia, G. Ivaşcu, D. Micu, George Muntean, Ovidiu Papadima, Al. Rosetti, D.I. Suchianu, Cornelia Ştefănescu, Ştefana Valisar-Teodoreanu, D.Vatamaniuc, Teodor Vârgolici, Alice Vera Călinescu, Gh. Vrabie. Dacă Ionel Oprişan are însă ca antecedent auctorial ediţia G. Călinescu. Oglinda constelată (1990), profesorul Ion Bălu şi-a declinat pasiunea pentru figura remarcabilă a criticului încă din anii 70, munca sa finalizându-se cu numeroase studii, relevante, nuanţate, de un real folos în special seriilor de studenţi filologi, dar şi multor colegi autori/cercetători în itineraţia lor prin bibliografii: George Călinescu. Critică şi interpretare (1970), G. Călinescu. Eseu despre etapele creaţiei (1970), G. Călinescu. Biografie (1975), Viaţa lui Călinescu (1981; ediţia a II-a – 1994), şi G. Călinescu. Spectacolul personalităţii (2004). Ion Bălu surprinde foarte bine în demersul său critic secvenţele ascensionale ale lui George Călinescu, faptul că viaţa a fost generoasă şi i-a oferit acestuia circumstanţele prielnice împlinirii decisive, aşa cum, mai târziu, din ipostaza sa de prozator, Călinescu ,,a oferit” personajelor sale care l-au imitat prin destin: Jim Marinescu, din Cartea Nunţii; Felix Sima, din Enigma Otiliei; Ioanide, din ultimele două romane.

Spectacolul devenirii începe în viziunea lui Ion Bălu cu un raport de forţe insinuat între provenienţă şi nevoia de intelectualitate, iar în prima parte a cărţii (Dinamica personalităţii) Călinescu este urmărit în etape, ca un autentic personaj de roman, un erou real aflat pe drumul complex al iniţierii în intelectualitate. Profesorul Ion Bălu face trimitere inclusiv la psihanaliză, atribuindu-i ,,personajului” său aşa numitul complex al lui Prometeu: ,,totalitatea de trăiri psihice, situate pe un fond afectiv profund, ce provoacă, după caracterizarea succintă a lui G. Bachelard, năzuinţa de a şti cât părinţii noştri şi mai mult decât ei, de a şti cât profesorii noştri şi mai mult decât ei”. Biografia ,,adolescentului” este marcantă: două perechi de părinţi, lipsa unui model formativ şi statutul de orfan, copilăria secerată de lipsa unei afectivităţi normale, adolescenţa lipsită de relevanţă, dezinteresul pentru învăţătură şi resemnarea în mediocritate, şocul trăit de revelaţia poziţionării în societate. Toate acestea au săpat în interiorul fiinţei călinesciene un complex cu care tânărul a luptat şi pe care a intuit foarte bine că-l poate învinge doar construindu-şi fiinţa interioară, cea care poartă lupta cu toate provocările. Hotărârea de a-şi construi o existenţă independentă a venit ca un semn, aducând prilejul de a se angaja în funcţia de custode la Biblioteca Facultătii de Litere şi Filozofie, în mai 1919, hotărâre fermă, luată pe cont propriu, fără a-şi consulta nici părinţii. Volumele întâlnite acolo (mai ales cele care purtau ştampila de donaţie a lui Titu Maiorescu), i-au relevat în opinia lui Ion Bălu cunoştinţele lacunare, informaţia limitată şi precaritatea culturii generale, în contextul în care, tânăr fiind, Călinescu trimisese primele versuri la revista ,,Sburătorul” a lui Eugen Lovinescu şi primise un răspuns evaziv prin obişnuita ,,poştă a redacţiei”. La fel de bine este surprins ,,tânărul aspirant”, aflat în căutarea unui tată potenţial, a unui părinte spiritual care să-l susţină în demersul existenţial al muncii intelectuale de care se simţea cu adevărat sedus. Figurile care au marcat pe rând formarea spirituală a tănărului Calinescu au fost profesorul de limba şi literatura italiană de la Universitatea Bucureşti, Ramiro Ortiz, şi apoi, în Italia, Vasile Pârvan, care a pus în mişcare o devoţiune filială. De la Vasile Pârvan tânărul Călinescu va învăţa mai ales faptul că munca semnifică o asceză, iar munca constantă pentru atingerea unui ideal se transformă într-o filosofie existenţială. Ion Bălu îşi urmăreşte eroul de-a lungul anilor esenţiali de  formare, ani de acumulare şi devenire intelectuală, fără să omită nimic din întâmplările benefice prin care trece acesta şi fără să neglijeze reverberaţiile produse în matricea spirituală a eroului. Călinescu se va transforma spectaculos într-un intelectual cu un larg orizont de gândire, care va manifesta mereu o dispoziţie generală spre nou. Autorul nuanţează sinteza de însuşiri intelective, etice şi psihice ale viitorului critic. Fin observator al psihologiei, Ion Bălu nu ignoră chinuitorul complex de inferioritate socială care îl va urmări pe Calinescu de-a lungul timpului şi pe care acesta îl va ascunde cu grijă de contemporanii săi, din umilinţă şi din orgoliu. Acest sentiment nebulos se va împleti în timp cu un complicat proces nevrotic pe care se vor grefa periodic maladiile comune ale afecţiunii (crize activate la răstimpuri de evenimentele nefericite la care existenţa îl condamnă, unul dintre acestea, intens speculat, fiind chiar moartea părintelui formativ Vasile Pârvan). Ascensiunea efectivă a lui G. Călinescu porneşte în viziunea profesorului Ion Bălu o dată cu întoarcerea acestuia în ţară, în 1926. Venind din Italia, el va profesa la Timişoara şi apoi în Bucureşti. Călinescu desfăşoară simultan o intensă activitate publicistică, asemănată de exeget, din perspectiva timpului, cu eseistica lui Mircea Eliade, răsunătoare de asemenea în epocă. Tot atunci Călinescu debutează ca poet (în ,,Universul literar”, condus de Perpessicius), scrie recenzii, semnează rubrica permanentă din săptămânalul ,,Viaţa literară” (editată de I. Valerian), realizează, sigur pe sine, studii surprinzătoare de istorie literară, semnează diverse note/articole/cronici/răspunsuri polemice: ,,Textele, construite pe cuceritoare scenarii ideatice, dezvăluie o gândire îndrăzneaţă, ce sfarmă prejudecăţile şi tiparele academice, conturează aptitudinea de a descoperi structuri inedite în opera analizată, un gust cultivat, apt să reliefeze valorile perene şi mai cu seamă disponibilitatea de a comunica opiniile printr-un limbaj expresiv, cu o adevărată încărcătură imagistică, menită să convingă nu numai prin ceea ce spune efectiv, ci şi prin ceea ce sugerează”. Exegetul Ion Balu înfăţişează cu maximă rigoare implicarea criticului în viaţa culturală românească a vremii, punctând cu exactitate fiecare bătălie dusă de critic pe tărâm intelectual, exprimând cu plasticitate năzuinţa perpetuă a lui Călinescu de a smulge timpului o oră în plus. Toată această perioadă de maximă creativitate călinesciană a fost completată inclusiv de expuneri critice, de conferinţe şi de prezenţa cărturarului în viaţa civică, dovedind pasiunea sa ,,de interpret şi exponent al opiniei publice, un moralist care şi-a asumat decizia de a fi util, prin cuvânt şi faptă, semenilor săi”.

Portretul de maturitate al lui George Călinescu se îmbogăţeşte cu nostalgia clasicismului, cu idealul monumentalităţii (influenţă asimilată în perioada petrecută la Şcoala Română din Roma) şi cu proiectarea artei pe coordonatele universalităţii, realizabile în concepţia criticului doar prin reprimarea eului şi prin aducerea în prim plan a umanităţii canonice şi a psihologiei caracterologice. De asemenea, vocaţia sa pedagogică, calitatea de editor de reviste (,,Capricorn”, în 1930, două numere şi ,,Jurnalul literar”, la Iaşi, în 1939), precum şi importanta corespondenţă cu tinerii dornici de dialog (prin intermediul diverselor publicaţii sau/şi prin prelegerile din amfiteatre), dovedesc  obiectivele pedagogice pe deplin conştientizate şi asumate de critic. Ion Bălu nu omite în exegeza sa nici aprecierile pentru călătoriile de studiu făcute de Călinescu prin ţară în perioada 1955-1958, împreună cu grupul de cercetători ai Institutului de Istorie Literară şi Folclor. Un capitol special al monografiei este dedicat sentimentului religios care caracteriza certitudinea scriitorului în prezenţa unei centralităţi indeterminate, dar şi convingerile lui afective şi relaţiile interumane. Autorul observă cu interes acest aspect extrapolând ideea criticului,  care credea că religia se bizuie pe un instinct fundamental, până la o convingere a lui Mircea Eliade, aceea că religia constituie un element component al conştiinţei umane. În viziune călinesciană, arta se suprapune sentimentului religios, fiind acelaşi lucru, revelaţie, deoarece arta determină în receptor o stare sufletească favorabilă contemplaţiei. Ambele au, însă, contemplarea misterului, ca punct comun. Chiar mistica şi ştiinţele oculte (noţiuni regăsibile în parapsihologia modernă de astăzi) au exercitat fascinaţie asupra spiritului călinescian care a făcut însă distincţie între acestea şi noţiuni precum viziune/ revelaţie/extaz/iluminare.

Cel mai sensibil capitol al prezentării este desigur cel al compromisului necesar. Alegerea angajării politice survenite pe fondul unei tot mai accentuate înclinaţii spre opţiuni democratice, concomitent cu distanţarea semnificativă de fascism şi comunism, au fost justificate de critic prin afirmaţia că zgomotul evenimentelor l-a scos în stradă – ceea ce pune în evidenţă înainte de toate calitatea lui radicală, transparentă şi implicată, atitudine mult mai onestă decât a multor implicaţi ai regimului, ipocriţi care, paradoxal, au devenit, parte din ei, mai târziu, chiar detractori ai criticului. Pentru Călinescu, beneficiarul indiscutabil al unei lucidităţi critice extinse, zorile luminoase ale noii societăţi promise s-au dovedit curând depărtări ceţoase, iar, în consecinţă, sinceritatea şi elanul criticului au fost constrânse la (re)evaluare. Nu au întârziat să apară nici criticile politice şi represaliile obişnuite, delimitarea ideologică a politicului pus faţă în faţă cu primejdiile naţionale lansate de Călinescu (prin mucegaiurile semnate de acesta în paginile literare). Îndepărtat de la catedră, detaşat disciplinar, urmărit şi interzis în 1954, (când romanul Bietul Ioanide era considerat nociv), George Călinescu îşi va asuma destinul învăţând din toate, gândind şi scriind. Graţie lui George Ivaşcu, criticul a fost reabilitat, dar el va opta pentru o nouă declaraţie de adeziune în 1955, gest discutabil, mult prea complicat (şi pentru absolvire şi pentru înţelegere deopotrivă), greu de explicat din afara contextului sensibil al epocii. Un rol, un joc sau poate doar o utopie, entuziasmul lui G. Călinescu rămâne umbrit de un anume mister. Poate, aşa cum sugerează Ion Bălu, ideea a fost aceea că, neavând decât alternativa sumbră a dispariţiei intelectuale şi a tăcereii, Calinescu a preferat să se concentreze la mlădiţele noului, să se ascundă astfel de realitatea terifiantă a epocii şi de mecanismele Kafkiene ale existenţei, pe care însă nu se poate să nu le fi văzut în adevărata lor fatalitate. Exegetul consideră că marele critic s-a aşezat sub vremuri ,,cu bună ştiinţă”, încercând să (se) salveze, să ofere istoriei/umanităţii ce se putea din imensa lui capacitate şi disponibilitate. Ingerinţele ideologice l-au copleşit, l-au învins, l-au stigmatizat, i-au metamorfozat mentalitatea estetică devenită restrictivă în ultimii ani, conştient sau nu. Dar Ion Bălu, graţie inteligenţei şi meritelor sale de hermeneut obiectiv, îşi înţelege până la capăt eroul. Capătul rezistenţei morale este o consecinţă care se estompează sub beneficiile operei călinesciene şi este mântuită de munca titanică a criticului. Un destin asumat şi devenit acceptat/acceptabil tocmai prin faptul că într-o balanţă ipotetic-divină a răului şi a binelui, George Călinescu  a ştiut să măsoare proporţiile, iar, dacă binele trebuie făcut cu/printr-un rău încorporat, acest lucru poate înseamna viziune. Ion Bălu a căutat să-i înţeleagă în profunzime criticului fiinţa interioară, cu neajunsurile şi cu limitele ei, de aceea a accentuat în cartea sa hotărârea imperioasă a lui Călinescu de a-şi păstra dialogul cu contemporaneitatea (de care avea structural nevoie), precum şi sentimentul pe care acesta îl va fi avut, acela că posibilitatea de a rosti un cuvânt oricât de insignificant este mai util decât tăcerea desăvârşită.

Capitolele ulterioare ale cărţii lui Ion Bălu fac referire la universul operei călinesciene, fiecare din ele conducând spre instanţa exempară, de înaltă ţinută intelectuală reprezentată de George Călinescu (ipostaza de arhivist/critic/istoricliterar/estetician/prozator/poet/publicist/dramaturg).

Alături de acestea se mai află fine consideraţii pe marginea complexelor literaturii române, a modernităţii romanului, a prezenţei vocilor narative, precum şi câteva ipoteze critice asupra scriiturii călinesciene.

Eseul semnat de Ion Bălu despre modul cum a devenit Călinescu el însuşi surprinde plăcut cititorul prin minuţiozitate, complicitate şi responsabilitate analitică. Autorul lui înfăţisează într-un mod remarcabil şi original personalitatea complexă şi contradictorie a marelui critic, precum şi particularităţile operei acestuia, realizând un studiu concentrat şi onest, necesar şi lămuritor prin echilibru şi obiectivitate, mai ales acum, în contextul reverberaţiilor unor contestări mai vechi ale criticului George Călinescu, pe care generaţiile noi categoric nu trebuie să-l piardă.