PROZĂ - Maria Luiza POPESCU

Maria Luiza POPESCU *

Copilul meu, Nicolae**

Trebuie să-i spun lui Eus Dragă o întâmplare adevărată.

În clasa întâi, Nicolae era un copil drăguţ şi bun, plăcut de doamna învăţătoare (o femeie îndrăgostită de meserie, caldă şi agreabilă). Avea însă o problemă: nu ţinea minte ce teme avea la materiile pe care le făcea o dată pe săptămână.

     Eu alergam pe atunci, ca şi acum, însă în nebunia mea aveam o organizare: la 6 eram în picioare, îmi făceam treburile mele, la 7 eram cu Nicolae la baie, la 7 şi 40 ieşeam din casă. În nefericitul caz în care ratam orarul, începea circul, pentru că eu, la 8 şi 10, trebuia să fiu în tribunal.

Într-o vineri (care în opinia lui Nicolae era începutul libertăţii), dimineaţa, în timp ce se spăla pe dinţi, îl văd plângând. Îl întreb ce are şi el, suspinând, îmi spune că a uitat să facă tema la lucrul manual.

Nu pot să cred aşa ceva!

Îi fac morală la 7 dimineaţa, morală d-aia de pe la noi, de la Pucioasa, cu strigături, cu vorbe decisive, lucruri măreţe, prag de repetenţie, neam-de-neamul-nostru-nu-s-a-dus-cu-teme-nefăcute-la-şcoală etc., etc.

Copilul, bietul, înghiţea şi printre suspine îmi spunea să-i fac eu tema şi, la prânz, când termină şcoala, să continui ce am de spus acum.

Îl întreb ce trebuie să fac. Ca naiba, avea nişte copaci de lipit pe două pagini.

M-apuc rapid, având totuşi exerciţiul şcolii normale. Eram şi-n graficul orar, spre surprinderea mea.

Ne îmbrăcăm în fugă, ieşim pe uşă, timp în care Nicolae, plângând, îmi spune că are de învăţat şi poezia de sub pomişori – pagina 2.

Nu-mi venea să cred. Avea noroc că a fost tot timpul frumuşel şi cu faţă de înger nevinovat – n-aveai cum să te superi pe el. Stau cinci minute, învăţ poezia (de disperată, mi se părea o poezie foarte grea, în vers alb, pe care îmi era greu să o îngurgitez) şi-i spun: „În maşină eu ţi-o spun şi tu o repeţi. Dumnezeu cu tine dacă reuşeşti sau nu”.

Îl duc în curtea şcolii, îi pun ghiozdanul în braţe şi-i spun un mic tertip: „Ca să nu-şi dea seama Doamna că nu ştii, ridici mâna primul, că ai informaţia proaspătă, şi spui ce crezi că ai reţinut”.

El săracul stătea încremenit cu ghiozdanul în braţe şi plângea de mama focului.

Zic: „Nicolae, ce ai? Ce a fost greu a trecut. Ne vedem noi la prânz...”.

Cu lacrimi în ochi îmi spune: „Din greşeală am învăţat poezia de pe pagina 2 şi trebuia de pe prima pagină”.

Deşi mi se întâmplă foarte rar, am rămas fără cuvinte.

Îi spun: „Fă-ţi o rugăciune şi vezi tu cum treci de ziua de azi...”.

El, plângând, ca un mişel, îmi spune: „Am să-i spun Doamnei că eu am vrut să învăţ poezia care trebuie, dar tu m-ai obligat să învăţ alta... că ţie nu-ţi face nimic...”.

*

Când era Nicolae în clasele primare se împrietenise cu un băiat pe nume Tudor. Un băieţel elegant, provenit dintr-o familie bună, de intelectuali de câteva generaţii, şi foarte gurmand (va avea relevanţă pentru ce vreau să-ţi povestesc).

Tudorică (aşa-i spuneam eu) îl invita pe Nicolae cel puţin o dată pe săptămână să doarmă la el, să-şi petreacă timpul împreună. În răstimpul ăsta, părinţii lui erau organizaţi pe ore: de la 10 mergem la echitaţie, la 12 servim masa de prânz, la 14 ne relaxăm jucând, la alegere, un joc ce nu solicită efort fizic etc.

Tudorică stătea în Dorobanţi, noi la Gara de Nord.

Mă rog...

Într-o zi, Nicolae mă roagă frumos să-l invităm pe Tudorică să doarmă la noi, că aşa-i frumos – să întoarcem vizitele.

Zis şi făcut.

Am zis DA fără să mă gândesc la repercusiuni: Tudorică trebuia hrănit, aşternutul trebuia schimbat, în casă trebuia să fie ordine...

Vin acasă de la birou mai devreme, scot o găină înţepenită în congelator de luni bune de zile, desfac plasele din piaţă, gândindu-mă în tot timpul ăsta că, dacă sunt suficient de organizată, o să fie bine şi nu ne facem de râs, chiar aşa de la gară cum eram.

La ora 7 seara, apare Tudorică cu ai lui, cu rucsăcelul de bagaje de stat două zile în deplasare. Eu pregătită. Asigur părinţii că toate sunt cum trebuie, îi ofer lui Tudorică weekend de vis. Las copiii să se relaxeze şi-n timp ce pun masa ca la marile case:

– Nicolae, în maximum 20 de minute masa e gata! Vă rog să vă spălaţi pe mâini şi să poftiţi!

Nicolae, într-o curăţenie sufletească deosebită, întreabă relaxat:

– Mami, dar ce? Noi mâncăm vreodată seara?

Răspund promt şi un pic isteric, simţind pericolul:

– Mâncăm întotdeauna seara noi!

Nicolae persistă şi afirmă:

– În afară de cereale cu lapte, când avem, eu nu-mi aduc aminte să mâncăm altceva.

Mă îndrept ca uliul către pradă, înainte să mai deschidă gura şi-i şoptesc la ureche: „Dacă nu vii la masă imediat şi mai comentezi în plus, îţi mut gura la spate!” (Asta e expresia care mi-a marcat copilăria. Mama ne ameninţa regulat că ne mută gura la spate în diverse ocazii, iar eu, copil, mă gândeam că ce ar putea să ne facă, tehnic, mai mult decât o bătaie normală, pe care o luam toţi din când în când).

Să revenim la Tudorică.

Din găina tăiată cu obidă din curtea de la Pucioasa, m-am gândit să abordez şi ciorbă şi felul doi, că nu ştiam dacă Tudorică, gurmand fiind, se va sătura dintr-unul singur sau, seara, se mai serveşte vreo supă, ceva, în prealabil, în Dorobanţi. Şi să nu ne facem de râs. Că stăm noi la gară, dar de foame nu suferim. Am omis să spun ce era mai important. Când venea din Dorobanţi, îi puneam lui Nicolae aceleaşi întrebări pe care mi le punea bunica mea mie, când veneam de la nepoţii Leonorei, cu care mă jucam peste zi: „Ce v-a dat, mămică, să mâncaţi zgârcita aia de Leonora?”. Şi după ce noi, copilaşii, spuneam că doar nişte zarzăre din pomi am mâncat toată ziua, biata Leonora era ponegrită până seara, iar, la final, bunică-mea încheia apoteotic: „Zgârcita aia o să moară cu banii sub saltea. Pentru cine o fi strângând?”.

Deci, cum spuneam, am rămas cu aceleaşi stereotipii: „Neculae, ce ţi-au dat, mamă, să mănânci?”

Neculae, nonşalant, spunea bietul copil adevărul. Dar adevărul ăsta mă copleşea: „Dimineaţa ne-a făcut pancakes proaspete, ca-n filmele americane, la prânz am mâncat sushi pe pat de rucola...” Şi aşa o ţinea până mă potopeam pe bietul copil şi-l întrebam dacă s-a simţit bine, invidioasă că eu nu numai că nu ştiu să fac nimic din toate astea, dar pe multe nici nu le-am mâncat.

Să revenim. Stăteam la Gara de Nord şi gătisem din găina de la Pucioasa mâncare ecologică.

Ne aşezăm toţi trei la masă şi începem cu supa.

Nicolae ia o lingură, o ia pe a doua şi-mi spune:

– Morcovelul are gust de morcovel, cartofiorul de cartofior, dar, să mă ierţi, zeama asta n-are niciun gust.

Mă uit disperată la Tudorică. Bietul copil, elegant, îmi spune:

– Doamnă, dacă-mi daţi puţină sare şi piper, eu cred că pot să mănânc.

În interiorul meu aveam şi eu certitudinea că treaba nu stătea bine.

Demnă, ca la noi la Pucioasa (să ne pici cu ceară nu recunoaştem că greşim!), am spus:

– Să trecem la felul doi!

Ca naiba! Felul doi era friptură din supa total nefiartă, tare ca pingeaua. Am recunoscut până şi eu că e greu să o mesteci (şi vorba aia, sunt eu botoasă, dar am toţi dinţii naturali!), dar nici în al doişpelea ceas n-am zis că eram de vină, ci am dat-o pe zgârcita de bunică-mea care de-abia s-a îndurat să taie o găină, şi a luat-o din bătătură pe aia mai bătrână care nu mai oua.

Disperată şi epuizată de masa de seară nereuşită şi îngrozită totodată de ce o să spună Tudorică acasă, am zis că dau lovitura la desert. Luasem un coş plin cu varietăţi de ciocolată. Cu asta n-aveam să dau greş. L-am trântit pe masă fericită să-i dau gata la final. Tudorică se uită foarte mirat la mine şi îmi spune cu un glas ferm:

– Doamnă, dar ştiţi foarte bine că după şapte seara, copiii nu au voie să mănânce ciocolată!

Fără să-mi mai pese de ce zice lumea de noi, îi spun şi eu:

– Tudorică, mamă, ia beţi voi o cană cu apă, hai la culcare şi mâine dimineaţă mergem la maică-ta să mâncăm micul dejun, că am înţeles că treaba-i bună acolo.

*

Mulţumiţi-i lui Eus Dragă că se gândeşte la mine.

Eu le spun tuturor, mai în glumă, mai în serios, că am să supravieţuiesc după ce am să mai îngrop vreo trei bărbaţi. Nicolae îmi spune deseori că atunci când va veni vreun cataclism, şi lumea se va schimba, va căuta mâncare şi apă pentru a supravieţui...

Eu, evident, voi fi un supravieţuitor care îi va mai şi organiza. Să nu iasă balamuc.

Aseară am stat până târziu cu Nicolae şi am vorbit.

Vreau să-l relaxez puţin înainte de examen, pentru că, mărturisesc, şi eu sunt stresată puţin pentru el.

Şi l-am întrebat ce ar vrea să devină în viitor, dacă n-ar fi pe el atâta presiune cu familia, cu prietenii, cu societatea etc.

Nicolae mi-a răspuns nonşalant şi foarte repede (deşi întrebarea mea a fost mai mult retorică, eu crezând că ne-am înţeles deja asupra viitorului) că visul lui ar fi să devină GUNOIER.

La fel de repede mi-a venit şi mie în gură următoarele cuvinte şi i-am spus: „Dacă ştiam că ai aşa nişte vise măreţe, nu mai investeam atâta în educaţia ta”.

Şi Nico îmi spune ca unui prieten: „Zici tu aşa, mami, dar dacă m-aş face gunoier, mi-ai cumpăra serviciul de salubritate ca să fiu şef peste gunoieri”.

*

Eus Dragă trebuie să ştie că în bucătărie am două mâini stângi. Citind despre lămâie, îmi şi imaginam cum rad eu coaja zdrelindu-mi buricele degetelor.

Partea bună e că tatăl Frăţioarei este foarte naturist şi-i place să facă lucrurile astea, plus că mă şi hrăneşte.

Glumind, eu îi spun mereu că trebuie să mă ţină în viaţă ca să poată supravieţui la rândul lui. Iar, dacă mor, să mă mai ţină o lună, două ca să poată lua asigurarea după mine.

*

Eus Dragă,

N-am fost şi nu sunt o gospodină desăvârşită.

Probabil că dacă mi-aş fi propus... Aş fi reuşit printr-un exerciţiu de lungă durată.

Câteodată mă simt exclusă din conversaţiile femeilor din familie (care sunt extrem de performante), când nu înţeleg de ce gălbenuşul are alte proprietăţi dacă stă la temperatura camerei sau dacă îl scoţi direct din frigider, când nu înţeleg cum de stă telul ţeapăn în albuşul bătut anterior, când la mine e lichefiat complet. Mă rog...

Am avut în viaţa mea noroc de bărbaţi care nu m-au obligat să prestez în bucătărie contra voinţei mele. Văzând probabil că este în zadar. Plus că, în puţinele dăţi în care gătesc, am câteva probleme.

În primul rând, în timp ce mă organizez, simt o nevoie viscerală să beau, în tot acest timp, de preferat, un pahar de vin roşu. În decursul acţiunii, mă simt bine, relaxată, probabil datorită faptului că mi se dilată vasele de sânge. La sfârşitul acţiunii însă, ca orice beţiv care se respectă, sunt recalcitrantă şi fac scandal, mai ales dacă audienţa nu apreciază rezultatul acţiunii mele.

Circul Mare din Moscova începe însă la masă. Dacă cineva îndrăzneşte să nu admire preparatele sau să mă evidenţieze într-un fel sau altul, arunc cu blesteme şi mă potopesc pe bieţii meseni: „Să vă stea în gât, dacă nu vreţi să mâncaţi ce v-am gătit. Să-l ardă focul pe ăla care o să mai intre în bucătărie pentru nişte nerecunoscători ca voi”.

Iar în final, beată şi dezamăgită, mănânc eu rezultatul muncii mele de teama viscerală de a nu rămâne şi de a nu se strica în frigider (o traumă rămasă ancestral de-a lungul generaţiilor mele).

Şi-n momentul ăla mă simt ca peştele gunoier de pe fundul acvariului – o necesitate absolută de altfel.

*

Acum am ajuns acasă.

Mi-a făcut Nico un suc de zmeură.

Mă gândeam la dumneavoastră.

Trebuie să vă spun ceva. Să-i transmiteţi şi lui Eus Dragă.

Ieri, pe Kiseleff au fost nişte manifestaţii pro şi contra gay.

De câte ori se întâmplă ceva, nouă ni se restricţionează accesul din curte spre Kiseleff. Mă rog... Nu asta are relevanţă, ci faptul că am aflat despre manifestaţie ieşind cu Nicolae să ne plimbăm.

Şi-i spuneam că, atunci când l-am născut, am primit foarte multe lucruşoare de la prieteni şi de la familie pentru el, cumpărate însă înainte de a se naşte, pentru că erau şi roz şi albastre (lumea neştiind sexul copilului).

Pentru că eram fericită să le am, până la vârsta de 3 ani l-am îmbrăcat pe copil în lucrurile primite.

Tatăl lui, fire poetică de altfel, mă ruga insistent să nu-i mai pun haine roz, pentru că bietul copil va deveni homosexual şi va spune când se va face mare că mama lui l-a îmbrăcat în haine roz şi, evident, s-a întâmplat neprevăzutul...

Eu îl ascultam, însă nu comentam în contradictoriu. Şi atunci tatăl lui Nicolae îmi spunea: „Dacă copilul va fi homosexual, eu voi distrus, dar tu cred că vei fi pe Calea Victoriei strigând drepturile homosexualilor şi... vei reuşi şi atunci”.

*

Clădirea şcolii e superbă. A rămas şcoală. 11 îi spune acum. Problema aici (pentru care nu l-am dat de Nicolae) este că s-a transformat într-o şcoală de ştabi. Copiii vin cu şoferii la şcoală şi părinţii în altă maşină. 8 martie se transformă în ceva ce nu poţi spune în cuvinte. Copiii vin să-şi etaleze bogăţia părinţilor. Aici e şi copilul lui Columbeanu etc. Şcoala nu mai performează ca rezultate, însă clădirea e imensă.

Vă aduceţi aminte că la şcoala normală eram genul superiubit de copiii de la şcoala de aplicaţii. Mi-am păstrat tactul pedagogic şi cu angajaţii sau cu copiii prietenilor, însă cu Nicolae n-am putut. De câte ori ne punem la masa de lucru amândoi, sfârşim prin a ne certa cu vorbe grele.

La prima lui miniolimpiadă în clasa I. La română.

Ne-au dat subiectele să le mai verificăm acasă, să vedem ce au făcut copiii.

Am pus cerinţele şi i-am spus lui Nicolae: „Fă-le cum le-ai făcut acum câteva ore!”

La primul subiect trebuia să aleagă varianta corectă dintre a, b şi c. Domnule, se uita la cerinţele alea de ziceai că e ceva din sanscrită, de parcă nu le mai văzuse, nu le mai făcuse. Nu-mi venea să cred. Tensiunea creştea pe măsură ce vedeam că are lobotomie şi nu-şi aminteşte nimic.

Am început să ridic vocea (când mă enervez parcă se subţiază şi mai tare şi mă transform în zgripţuroaică!) şi i-am  spus: „Consideră că vezi prima oară textul ăsta. Zi care dintre propoziţiile astea e corectă!”.

În timp ce ridicam vocea mă apropiam ameninţător de masa de lucru. Bietul copil, care şi aşa era timorat, nu mai putea zice nimic. Cu un ultim efort, îi spun: „E varianta b. Spune-mi de ce am ales asta.” Şi-n timpul ăsta am ridicat degetul arătător ca o reminiscenţă a exerciţiului din liceu şi am pus privirea fixă. Răspunsul lui a venit promp şi a dezamorsat situaţia:”...pentru că... pentru că... cu siguranţă eşti cea mai deşteaptă mămică din câte au existat.”

M-a buşit râsul şi i-am spus triumfător: ”Pentru că e singura care începe cu literă mare, AMEŢITULE!”

*

Nicolae a luat menţiune. Cu media 9,48.

La serbare (cum îi spun eu spre disperarea lui Nicolae, care-mi repetă că nu se mai zice aşa) l-am felicitat, însă l-am întrebat cum de n-a reuşit să le depăşească pe astea de pe primele trei locuri în patru ani de zile.

Bietul copil, să scape, îmi zice: „Mami, nu toţi suntem ca tine, unii mai seamănă şi cu taţii, mai leneşi. Dar tu ştii cum e să fii în competiţie cu trei tocilare patru ani?”

I-am zis: „Hai, mă Nicolae, că e bine şi aşa! Dar mai ai o şansă la examen să te lupţi cu tocilarele. Şi apropo de serbare. Mai ţii minte cum mergeam amândoi cu flori în mâini, tu proaspăt tuns (reminiscenţe de la Pucioasa – să ne îmbăiem şi să ne ferchezuim înainte de serbare)? Cu ochelari şi plini de emoţie, ne pozam pentru posteritate să arătăm şi la Pucioasa ce bine ne e nouă în Bucureşti. Şi acum... de-abia mă chemi.”

Nicolae mă priveşte îngăduitor, mă sărută pe cap părinteşte, ca un om mare, şi îmi spune: „Hai, mamă, că mai ai o şansă cu Frăţioara!”

*

Venind vorba de Frăţioara cu Nicolae, pentru că pe 1 iulie ne ducem la o ecografie 4D, care ne arată printre altele, şi faţa copilului, opinam cam cu cine va semăna.

Nicolae spunea că va fi slăbuţă şi cu părul cârlionţat.

Tatăl Frăţioarei, că ar vrea să fie semiblondă. Nu ştiu de unde le vin ideile astea. Le-am tăiat eu un pic elanul şi le-am spus că va fi leită mie, pentru că eu am gena bună, iar faptul că l-am făcut pe Nicolae şi acum pe Frăţioara cu diverşi domni trebuie să-i facă fericiţi pentru că le-am ameliorat rasa, eu fiind pur sânge.

Şi apoi mi-am adus aminte de Nicolae, când era mic de vreo patru ani, că l-am dus la o prietenă a mea care avea gemeni.

Ne tot invita femeia şi nu mai ajungeam.

În sfârşit, ne-am hotărât să mergem eu şi Nicolae.

Pe drum l-am pregătit, în sensul că i-am spus: „Nicolae, în lumea asta Dumnezeu ne lasă pe unii mai frumoşi, pe alţii mai puţin frumoşi; pe unii zvelţi ca brazii, pe alţii mai strâmbi şi mai urâţi, dar n-ar fi bine să evidenţiem acest aspect şi, prin urmare, să ne comportăm normal”.

Nicolae, serios, mă bătea cu vorbele mele, spunându-mi că adevărul e adevăr, aşa cum am spus de atâtea ori, şi e bine să-l spui. Eu, disperată, am concluzionat că dacă vrea adevăruri acum, o să facă rost de două perechi de palme, dacă nu înţelege omeneşte.

Ajungem la femeie fericiţi, în vizită.

Sunăm la uşă.

Ne deschide prietena şi copiii (gemeni) apar, stânga-dreapta ei, fericiţi că-i vizitează Nicolae.

Frăţioare, nici eu nu-i mai ţineam minte în toată splendoarea lor, dar...

Copiii erau tunşi castron din lipsă de imaginaţie a părinţilor, ochii în cruciş, plini de strabism, picioare strâmbe... Ce să mai... Nici eu nu-mi reveneam.

Nicolae înţepenit deschide gura involuntar şi spune: „Mami...”

În momentul ăla îmi îndrept privirea umilă, rugătoare, disperată către Nicolae să nu spună adevăruri general-valabile. La care el continuă înţelept: „M-ai adus la... FRUMOŞII ăştia.”

*

Astăzi am fost cu Nicolae să vedem Frăţioara (aşa cum v-am trimis-o în imagini 4D).

Doamna de la ecografie (genul de zdrahoancă / femeie bărbat, ce te sperie în alte condiţii), ştiindu-l pe Nicolae de la întâlnirea anterioară cu lindicul care să se transforme în puţulică, dorind ca Frăţioara să fie băiat, îi spune: „Uite aici se văd două perechi de picioare... Cu certitudine avem gemeni băieţi.”

Linişte totală.

Îl privesc pe Nicolae cu coada ochiului în semiîntuneric. El se aşază pe scaun (până atunci stătea demn în picioare ca la şcoală, ţinându-mă de mână) fără vlagă, ca un războinic ce abandonează lupta cu părere de rău, pentru că-şi dă seama că n-are de ce să continue.

Epuizat şi fără să-i mai pese, cu mâinile în poală, îmi spune: „Mami, de-acum încolo te descurci singură. Cu doi e deja BLESTEM. Nu te baza pe mine.”

Zdrahoanca a râs bărbăteşte şi i-a spus lui Nicolae: „Am glumit, măi băiatule!”

La care Nicolae sec, înmărmurit: „Noi nu gustăm astfel de glume!”.

*

Râzând îi spun şi eu lui Nicolae la fel.

Când adunam volumele prin casă până am ajuns la o mie într-un spaţiu de bloc de 5 mp, îi spuneam lui Nicolae: „Astea dacă le vinzi în piaţa publică, pentru că te vor încurca prin casă şi vor atrage praful, tu să ştii că am să te bântui din morţi şi de mine tot nu scapi.”

Am concluzionat însă că e mai bine să le donez unei biblioteci, măcar să le găsim utilitatea.

Acum când îi mai aduc câte un tablou, cu simţul umorului îi spun: „Fii atent: ăsta când o să-l vinzi, vezi să nu te fraierească vreunul... Poţi să trăieşti din el un an.

*

În primul an, când am dat la drept, am picat pentru 3 sutimi.

Dramă mare… Dar la vremea aceea eram 24 pe loc. Alte vremuri.

Pentru că am considerat că nu mai trebuie să stau în spinarea părinților, am predat la clasa I, un an, la Școala 10, Micro 4, cred că era. Aveam o clasă de 38 de elevi, din care nici un părinte nu terminase 12 clase.

Ce să faci? M-am străduit cum am putut.

Plecam de la Pucioasa cu o plasă de mere și le dădeam în recreația mare câte un măr la fiecare. Am urât visceral sărăcia la care erau supuși acești micuți. Mi se părea nedrept să le cer să mă asculte, când ei veneau cu burta lipită de spinare. Of!

Unul singur era mai răsărit. Îl am și acum în ochi: Păcurețu Marius-Marian, prima bancă de lângă fereastră. Ochi albaștri. Istețime țărănească neprelucrată, inteligență nativă.

La un moment dat vine la catedră și se așază în poala mea. Îmi spune: „Domnișoara învățătoare, a zis mama să veniți la noi în vizită să vedeți cum stăm.” (Chestiile astea pur comuniste nu le-am îngurgitat niciodată). Îi spun: „Ia zi, măi Păcurețule, cum a zis, mă, mama ta?”

Copilul curat îmi spune: „Păi era ea cu tata în dormitor și tata îi zice: cheam-o tu la masă pe învățătoarea lui Marius, că tot am împușcat eu iepurele acesta și avem ce să-i dăm de mâncare, și nici nu putem să mâncăm noi singuri iepurele acesta!”

Sâmbătă Păcurețu Marius-Marian se căsătorește. Are 26 de ani… Nu știu unde s-au dus anii ăștia… Merg să-l văd la nunta lui. Când m-a invitat, a venit la mine la cabinet (nici nu știam cine e bărbatul acela înalt, tânăr. L-am recunoscut după privire. A venit cu cartea pe care i-am dăruit-o la serbarea sfârșitului de an (luase premiul I cu coroniță!) și mi-a citit în lacrimi dedicația făcută. Îl rugam să citească în viața asta și speram să fiu și eu o mică treaptă în viața lui. Și am fost… bag seamă.

Sâmbătă mă duc să-l văd.

Frumos mi se pare că după un singur an i-am marcat existența.

Eu sunt un mic greier borțos. Nu m-am transformat tare.

Taica spunea, săracul, când eram însărcinată cu Nicolae, că nici sângele nu curge normal în mine și acesta clocotește. Mă îndemna să stau mai potolită să nu scap copilul.

Azi, la ecografie, doctorița a stat aproape 30 de minute să prindă Frățioara. Nici ea nu stătea locului. Că doar cu cine să semene?

*

Taica a fost liantul nostru ca familie.

Nu exista Paște sau Crăciun fără să fim toți la masă adunați cu bărbați, cu copii, de prin toate colțurile lumii.

Oamenii care îți sunt dragi te marchează fără să-ți dai seama. Cu ei orice lucru pare normal. Îmi răsar la orice pas vorbele lui.

A fost un om mare.

Majoritatea lucrurilor care mi-au marcat existența mi le povestea în drum spre grădină. Mergeam pe jos (acum pare ceva ireal) de la Pucioasa până spre Fieni și-l ascultam povestind.

Făcea ca toate lucrurile să pară normale și ușoare.

Îmi spunea deseori: „Luizico, taică, când o să fii tu om mare (părea că e o certitudine din gura lui), orice ai face, să dai din avutul tău o parte, cât te lasă inima… Și o să te lase. Să dai la oamenii care n-au avut parte de ce ai tu.”

Mai veneam câteodată supărată de la școală sau pe vreo amică și îi povesteam ce mi se întâmplase. Mă asculta, gândea și îmi spunea cu o naturalețe pe care eu n-am mai întâlnit-o: „Nu trebuie să fii supărată, pentru că greșeala e a ta, tu ai avut alte așteptări, lumea e la fel, așteptarea ta a fost însă alta.” Și, Doamne, ce dreptate avea!

Ne spunea să fim uniți în familie și să înțelegem că numai aici găsim rădăcinile și puterea.

Era un om școlit, poate și din pricina asta avea o altă putere de înțelegere.

N-am auzit niciodată să ridice tonul sau mâna asupra cuiva.

Nu era om să vină la noi în curte, fie că venea în vizită, fie că muncea la noi, fără să stea la masă sau să plece fără ceva din ce avea.

O singură dată l-am simțit cum și-a strigat durerea fără să-i mai pese. Murise soția unchiului meu (fiul lui cel mai mic) de cancer, la 36 de ani. Sorin era disperat, o iubise atât de mult și erau atât de tineri. A înmormântat-o în locurile noastre de veci, spunând că e familia noastră și așa să rămână. În curtea bisericii a ridicat mâinile la cer și a strigat: „Dă-mi, Doamne, mie durerea copilului meu, lasă-l pe el.”

Și atunci am fost așa debusolată, pentru că nu puteam crede că el se poate răfui cu Dumnezeu, tocmai el care era așa de bun, evlavios și sincer. Peste timp m-am gândit că dragostea pentru copilul lui e atât de mare și el e doar un om.

Nu știu de ce mi-a venit acum în minte asta.

Numele lui e PODOREANU.

Îmi povestea că străbunicul lui era cel care lua banii de la pod (râdea când îmi povestea asta) și apoi îndeletnicirea s-a transformat în numele familiei.

Am trăit cu un unchi și o mătușă în curte când eram copii, însă nu reușeam să-i identificăm ca legătură de rudenie. Râdea și ne spunea că nu numai legătura de sânge ar trebui să ne unească. Tanti Aurora și unchiul Laurențiu veniseră refugiați din Basarabia. Taica, în bunătatea lui, îi luase, fără niciun fel de așteptare, să locuiască în curtea noastră. Și apoi am trăit ca o familie. Au făcut parte din noi. Și acum e la fel. Sunt unchiul și mătușa noastră și, în timp, nimeni n-a mai știut că nu există o legătură de sânge.

Taica te făcea să simți cu adevărat că aparții acestei familii.

*

Într-un mod curios pentru alții, relația mea cu el există și acum. De undeva, de acolo, mă direcționează încă.

S-a născut în 1919.

A murit de Sfântul Andrei, în 2001.

Am momente în care nu știu ce să fac, nu știu ce să decid și adorm. Peste noapte îl visez cum îmi atinge creștetul (așa făcea de când eram copil, mă atingea cu palma pe creștet și avea o mână foarte osoasă, cu degete lungi, imens de lungi - și mama și eu am semănat cu el) și mă privește cu blândețe. Nu-mi spune niciodată ce să fac, dar știu că mă veghează.

Când a murit, eram în București. Am venit acasă și am stat cu el aproape două săptămâni, fără să-mi pese de nimic, decât de mine și de el.

Avea o eleganță și atunci. (Acum, când scriu, plâng, dar nu sunt lacrimi de durere, ci de bucurie că vorbesc despre el, exact așa cum am fost noi doi.) Nu se mai putea mișca din pat, însă mintea o avea limpede. Câteva zile nu a putut vorbi despre nimic, eram doar o soră medicală pentru el. Nu voiam să accept că se duce. Cu înțelegere, m-a lăsat.

După a treia zi mi-a spus: „Luizico, taică, noi trebuie să lăsăm lucrurile în ordine. Tu faci acte pe pământuri și pe casă să fie lucru bun, să nu se certe nimeni pe avere. Casa veche să-i rămână lui Sorin, că așa s-a pomenit – să rămână celui mai mic fiu, și restul să fie împărțit în părți egale. Să ai grijă să nu fie ceartă în curtea asta de la nimic. Și să v-aduceți copiii să crească în curtea asta, că aici aveți rădăcinile, și să nu care cumva să nu fiți toți de Paște și de Crăciun acasă peste ani. Și te mai rog ceva, doar pe tine: să ai grijă de Laurențiu și de Aurora, că ei sunt singuri, au fost ai nimănui, dar acum sunt ai noștri.”

Și așa am făcut. Și a fost bine cum a zis el.

*

În atenția d-nei prof. Platcu

O secretară foarte bună citește și execută diverse lucruri fără a-și exprima opiniile și fără ca vreun mușchi al feței să-i tresară la citirea anumitor pagini.

În atenția lui Eus Dragă

Când m-am despărțit de tatăl lui Nicolae, m-am gândit că n-ar fi tocmai bine să-mi refac viața imediat, pentru că dragostea dintre mine și Nicolae avea pe atunci accente oedipiene, el fiind o fire sensibilă. La un moment dat, însă, am hotărât să-l aduc în viața noastră pe tatăl Frățioarei. Ardelean molcom, blajin, elegant cu noi, vesel, într-un cuvânt – ce ne trebuia.

Zis și făcut.

Aveam totuși 32 de ani, un copil acasă etc.

Am început o relație de prietenie. Care a durat vreo șase luni. Mă ducea la masă, conversa cu mine pe diverse teme, mergeam la concerte, ne plimbam de mână, mâncam seara în familie, ne gătea… Toate bune.

Însă nu dădea semne că ar vrea și sex cu mine.

La început m-am gândit că, din eleganță, mă mai lasă să-mi revin după divorț. Apoi, văzând că timpul trece, m-am gândit că nu îndrăznește, de, ca ardelean.

Apoi mi-am zis – poate nu-l inspir pe bietul om să-mi facă ceva.

Disperată fiind, mi-am zis: acesta ori e homosexual, ori are vreo deficiență ceva: puța mică, probleme de erecție.

Într-o zi am zis că trebuie să-l atac frontal, că nu se mai putea: hormonii urlau în mine, îmi venea să-i dau un cap în gură când mă invita la masă, timpul trecea în defavoarea mea.

Eram la birou (la km 0) și trebuia să mă duc la un client spre Șoseaua Andronache (40 minute dus).

I-am dat telefon și i-am spus: „Măi băiatule, eu acum plec de la birou; în 10 minute sunt la tine, mai fac 10 minute până la Șoseaua Andronache, cu un pic de efort ne rămân 20 de minute la dispoziție. Eu vin să ne futem, să n-avem vorbe că nu înțelegi despre ce e vorba. Pentru că n-avem timp de pupături și restul, tu să mă aștepți cu pula par și să te apuci de mine că așa nu se mai poate. Și fii atent că eu sunt de la Pucioasa, dacă nu te simți în stare să faci față, mai bine nu te apuca de mine.”

S-a așternut o tăcere mormântală.

Nu-i vedeam nici fața să văd ce face, ce simte.

De la capătul celălalt al firului s-a auzit o voce stinsă: „No, acu ai reușit să mă inhibi complet.”

La care eu: „Mă, tu auzi că ai 10 minute să fii pregătit?”

Și-acum, după șapte ani mă privește peste masă, neștiind ce are de gând nebuna, de unde-i mai vine pericolul.

Între timp s-a mai călit. Traiul cu mine l-a făcut să nu se mai teamă așa cu una, cu două.

Scuze, d-na Platcu, dar trebuia să-i spun asta lui Eus Dragă.

*

Mă uit cu drag la Nicolae și-mi dau seama cât de repede evoluează lucrurile de la o generație la alta.

Și mie mi se pare încă ireală nonșalanța lui cu care ia lucrurile ca venind de la sine.

Ne-am hotărât seara să mergem la mare și a doua zi eram în drum spre.

Și-i povestesc, și el crede că fabulez, cum plecam eu copil la mare.

Eram anunțați noi, copilașii, că vom pleca în luna iulie, pe data de 12, pe litoralul Mării Negre. Anul se împărțea în două: înainte de mare și după mare. Eram îmbuibați de informații nefolositoare și chinuitoare: la ce hotel vom sta, cu ce greutate am reușit să obținem biletele prin Sindicat, ce fericiți trebuie să fim față de alții care n-au văzut marea nici până acum etc., etc.

Înainte de ziua plecării era o atmosferă de sărbătoare, bucurie semiidioată comunistă (bănuiesc acum că trebuia să-i mulțumim Partidului că ne oferea această șansă), care ulterior degenera în certuri cumplite.

Mama veșnic bucătărisea nervoasă ceva să țină pe căldură și să ne ajungă la toți, iar tata pregătea amărâta aia de Dacie pentru drumul vieții: desfăcea capote și sufla în niște furtunuri să le desfunde, ambala la greu motorul să n-aibe ceva și să ne lase în drum, vărsa în diverse canistre benzina agonisită cu greu pe sub mână, și dimineața eram pregătiți.

Atunci începea calvarul, pentru că eram sculați la ora 3, să plecăm din timp, să nu fie drumul aglomerat și să ajungem până-n 12 să ne cazăm.

Păi dacă eram fericiții care vedeam marea din cei mulți, de unde mama mă-sii aglomerație pe șosele? Și dacă tot ne-a dat sindicatul 12 zile, de ce nu putem să ajungem după prânz? Ne ia altcineva locul? Nu puteam înțelege nici atunci, cum nu pot înțelege nici acum.

De cu seară ne înghesuiam bagajele în amărâta de Dacie, încât dimineața, când ne băgam și noi, copilașii, abia mai încăpeam cu câte o pernuță să dormim unii pe alții în spate. Aveam bagaje și la picioare, aveam bagaje și deasupra mașinii, era ceva înfiorător…

Cu chiu, cu vai, cu scandal, cu veșnica întrebare: „Ai luat tot? Să nu te-aud că ai uitat ceva!”, plecam. Ce am fi putut să uităm? Căram deja jumătate de casă…

Amorțiți, prin câmpurile patriei, auzeam din când în când opinii despre recoltă (părinții mei, ingineri agronomi amândoi, opinau cam cum stă treaba cu grâul la hectar, pe care nu trebuia să-l mai umfle în cifre pentru DL…, că anul acesta e un an mai bun).

Adevărata dramă începea însă pentru mine undeva pe la Lehliu, când tata ochea un loc bun unde să oprim să mâncăm în liniște la jumătatea drumului.

Pentru mine era sfârșitul.

Îmi băgau pe gât, cu explicația stranie să-mi țină de foame (DEȘI NU-MI ERA FOAMEEE!) și cu trauma că mai avem drum lung până să ajungem și că acolo nu știm ce găsim (păi cum nu știm ce găsim, când plecăm ca disperații să ajungem până-n 12?), deci, îmi băgau pe gât veșnicele șnițele între două felii zdravene de pâine, un ou fiert tare (care nu mi se ducea pe gât niciodată) și câte o roșie cu o bucată de brânză. Chiftelele erau refuzate cu îndârjire. Era peste puterea mea fizică. Mâncam cu ghionturi, după care mă băgau în mașină în pas alert, pentru că pierduserăm minute bune cu masa.

Ghiftuită contra voinței mele, în mirosul de benzină de la canistrele adunate cu sudoare, era o problemă doar de timp ca să vomit.

Întâi mă îngălbeneam la față, anunțam timid că mi se face rău, apoi se îndreptau ca ulii cu câte o pungă de plastic ce mirosea înfiorător, o bucată de lămâie care mă îngălbenea numai cât o vedeam, și o pastiluță verde, pe care mi-o băgau pe gât, deși nu-mi dau seama cum nu realizau că e inutil.

Fără deosebire, dădeam din mine tot, iar rezultatul era nu vina lor că mă îndopaseră cu toate prăjelile, ci EU, evident, care n-am stat cuminte în spate și m-am întors, în loc să merg cu fața la drum.

Și asta se întâmpla în fiecare an.

Când îi povestesc lui Nicolae, râde și nu-i vine să creadă. Și mă pune să-i povestesc de zeci de ori aceleași și aceleași întâmplări, și râde de parcă le-ar asculta prima dată.

*

De câteva luni a murit bunica din partea tatălui.

Locuia la Doicești.

Din toți nepoții (și suntem vreo șase), doar eu am fost botezată acolo. Într-o biserică ce acum e monument istoric, construită de Constantin Brâncoveanu. E superbă, micuță, cu pictura veche păstrată și acum. Așa a fost să fie.

La înmormântare n-am fost decât eu dintre toți nepoții. Așa a fost să fie și atunci. Restul erau care încotro, prin lume risipiți. N-au putut veni.

Mămăica, în ciuda altor calități pe care le avea, era și cu gura rău pusă, cum spunea tătăicul cu multă vreme înainte. Nimeni n-avea un singur nume la ea: vecinele erau fie Proasta de Mița, Curva de Stela, Împuțita de Anișoara. Tata spunea că trebuie să te ferești de gura ei, că nu te mai spală toată Ialomița, dacă apuci să intri în ea.

La înmormântare, tata, săracul, era defazat complet, nu știa ce să facă mai bine și mai repede. Singurul stâlp rămas eram eu.

La sfârșitul zilei, după munci mărunte și istovitoare, rămâneam cu tata la capul ei, doar noi doi și…, ca un făcut, Proasta de Mița și Curva de Stela.

Mai în glumă, mai în serios, tata râdea spunând că mămăichii, așa i-a fost să fie: să aibă parte de cele două cu care s-a luptat toată viața.

În prima zi, a venit părintele din sat, care, într-un mod total surprinzător, era primul meu prieten de la 18 ani.

Ce să mai… lume al dracului de mică!

Eu, demnă, l-am salutat și n-am comentat în niciun fel întâlnirea, dar m-am bucurat în sinea mea (nepoata lui mămăica, de!), să-l văd gras, îmbătrânit, cocârjat de griji, preot de țară… În timp ce eu…

Comentarii între Stela și Mița: „Acesta, Mițo, e primul bărbat al lui Luizica. N-a vrut să-l ia de bărbat, că era nebună de atunci. Seamănă cu Chirița (bunică-mea!), rea de gură și aprigă. Cât a suferit bietul din cauza ei!”.

Eu m-am prefăcut că n-aud și-n gând mi-am zis: avea dreptate mămăica când te făcea pe tine proastă și pe ailaltă curvă.

A doua zi la drum de seară… și-a făcut apariția tatăl lui Nicolae. A venit pentru simplul motiv că mămăica era bunica băiatului, că el a cunoscut-o și atât. Mi s-a părut un gest civilizat.

În aceeași formulă, Stela comentează: „Mițo, acesta-i tatăl copilului lui Luizica. Nici cu acesta n-a stat. L-a lăsat după 14 ani nebuna. Cât a suferit și bietul băiat. Mai călca săracu în străchini, da ce? Acesta e motiv să-l lași?

Mie îmi venea să fac scandal la capul moartei și să terminăm apoteotic ca-n „Gaițele”.

În ziua înmormântării vine și tatăl Frățioarei, care, ardelean serios, salută lumea, se evidențiază, neștiind amărâtul în ce se băga.

Ca să par și eu în rândul lumii, îl prezint pe om lu Mița și lu Stela, spunând: „Soțul meu”.

La care ele: „Ești cu el legitim (cu accent pe ti ca la noi, la Doicești, vorbind cântat)?” „Păi nu, tanti Stela…”.

Mița, cu un tupeu țărănesc demn de invidiat, îi spune bietului om: „Păi tu crezi, mamă, că ești ultimul? În neamul acesta toate au murit la 90 de ani și au îngropat toți bărbații și, vorba aia, Luizica…”.

Tatăl Frățioarei, care oricum e genul de ardelean care are viteza melcului în curbă, s-a prins mai greu cam cum stă treaba, iar eu am dublat spunând că astea sunt alea cu care nu vorbea mămăica și au venit doar să vadă dacă dăm mâncare bună și e curat în casă.

Uite așa, după ce am fost singura dintre toți nepoții care a catadicsit să vină la înmormântarea mămăichii și după ce m-au alergat în toate părțile, a reieșit că sunt și destrăbălata satului…

Acum a dracului probabilitate să vină toți în trei zile!

Dar așa e la nunți, parastase, botezuri, înmormântări…

Trimis: Sâmbătă, 20 iulie 2013 8:51:08

Subiect:

Va dati seama ca unele lucruri pur intimplatoare marcheaza vieti?

Cind ne am revazut dupa douazeci de ani mi ati spus ca fac o fetita… Si i ati spus Fratioara…

Si asa i a ramas numele   

Sent from my iPhone

---

* CV

 ** Din volumul omonim alcătuit prin adiționare de mesaje de poștă electronică primite între 1 iunie și 20 iulie, în curs de pregătire; foto din arhiva familiei.