POEZIE - Ioan VIŞTEA

Ioan VIŞTEA *

         Vise fugite de-acasă

odinioară,

aveam numai vise

eastman-color;

vise de autor

cu scenarii perfecte;

vise în regie proprie,

hollywoodiene,

ce mai, aveam numai vise

de oscar.

brusc,

de la o vreme,

nu mai visez

nici măcar în alb-negru

m-au părăsit toate visele.

mi-au zburat de sub pleoape

ca păsările care dau

dintr-un colţ în altul al cerului

rămase fără nord, fără sud

în căutarea cuibarului.

s-au sălbăticit în aşa hal

că nu le mai recunosc;

parcă nici n-au fost ale mele.

au devenit vise de drumul mare,

puse pe înşelat,

pe golit buzunarele trecătorilor.

într-o veselie.

le observ:

se aşază pe câte unul

cu o bătaie uşoară pe umăr –

hei, sunt visul tău  de cinci stele,

frumos cum n-ai avut vreodată;

sunt visul bun de pus la rană;

visul de visat şi cu ochii deschişi;

visul pe care nu l-ai visat

nici în vis.

dar trecătorii

ca trecătorii:

se grăbesc să ajungă

mai repede în patul lor,

la visele lor,

ce să facă cu nişte vise de ocazie,

fugite de-acasă,

pe deasupra, mai mult ca sigur,

deşarte.

mi se face şi milă de ele.

întoarceţi-vă de unde

aţi plecat, le ordon;

nu-mi faceţi una ca asta, ce dracu;

nu aşteptaţi să vă aduc

înapoi cu hingherii;

nu uitaţi nicio clipă –

sunteţi proprietate privată.

iar ele mă privesc

ca pe un străin

pe care îl vezi prima oară;

îmi râd somnambule

în faţă:

s-o crezi tu,

visător de doi bani!

Tăcerea

Pentru că alchimiştii au făcut-o de aur

şi prietena lor pe viaţă surdo-muţii,

mult timp am crezut că e ceva de capul tăcerii.

Din miile de zile şi nopţi,

petrecute pe spinarea planetei,

două treimi le-am tăcut.

Nouă luni am tăcut mâlc.

În compensaţie, îmi ascuţisem auzul ca lupu’ dantura.

Auzeam prin pereţii elastici, de carne,

parcă eram acolo, în propoziţie şi în frază.

„Închipuie-ţi! zicea tata. Ăştia au schimbat primaru’.

Au pus unu’ cu patru clase.”

„Aşa multe?” distingeam vocea înaltă a mamei.

„Taci dragă sau vorbeşte şi tu mai încet!

Ştii ce subţiri sunt pereţii.

Ne-aud vecinii şi ăla mic”.

sau

„Azi-noapte, l-au arestat pe Vasilache, chiaburu’.

L-au ridicat cu un IMS şi două gărzi de corp,

dar vezi, nu vorbi cu nimeni despre asta”,

auzeam cât se poate de clar.

Nu mai înţelegeam nimic.

Nu pricepeam de ce trebuia să rămână secret,

ceva ce ştia toată lumea.

În sinea mea de nenăscut, îmi ziceam:

„Aşteptaţi, voi, puţin! Numai să scap odată

din întunericul ăsta şi-o să vedeţi

ce gură, ce tărăboi am să fac,

ce-am să mă mai revolt, ce-am să mai urlu

de o să sparg şi timpanele surzilor!”

Dar când a venit vremea să ies la lumină,

toate planurile mele de viitor s-au năruit.

„Taci! Taci cu mama! Taci că scoli cartierul!

Taci, puiule, că se supără tovarăşii de la Sovrom,

că stăm perete-n perete cu ei şi nu-i bine!”

Puteam, nu puteam, trebuia să tac.

Cu cât eram mai tăcut,

cu atât creşteam mai mult în ochii lumii

în înălţime şi greutate.

Numai că, vedeţi, eram ca un sac cu fundul cârpit,

una, două, îmi dădeam în petic.

La moartea lui Stalin, în braţele maică-mii,

m-a buşit un plâns de se zguduiau pereţii la Căminul Cultural.

Şi dă-i şi ţipă şi văicăreşte-te

(da, eram în ton cu epoca, cu atmosfera de doliu)

până când o şapcă cu cozoroc venită din Urali,

ce duhnea a rachiu şi a peşte,

a răcnit din prezidiu: „Tăcere! Tăcere!”

S-a făcut o tăcere în sală şi în istorie

de nu se auzea musca.

De la sperietura aia, cred, mi s-au tras

toate tăcerile ulterioare.

Nu mă dezmeticisem bine

Când lui Brătianu, Voiculescu, Noica statul român

le-a dăruit o cămaşă de forţă

asortată la costumul de zeghe la două rânduri, am tăcut.

Când ruşii au intrat într-o vară în Praga,

iar Pallah s-a aprins, a ars ca o torţă,

până ce a rămas din el un muc de om fumegând, am tăcut.

Am tăcut şi douăzeci de ani mai târziu

când altă torţă umană făcea pârtie morţii în Poiana Braşov.

„Zi, mă, şi tu, ceva!” mă-ndemna profu

la ora de „Materialism dialectic”, dar eu, nimic.

Aveam fălcile încleştate.

Încleştate le-am ţinut şi când familia aceea,

soţ şi soţie, patru copii şi-o bătrână,

a fost scoasă pe tărgi într-o zi,

pentru că a fost liberă să se-ncuie în casă

şi să deschidă robinetul de gaze la maximum,

în toamna lui ’89…

Nici nu mai era nevoie să se răstească

cineva la mine: gura! ssst! mucles!

căci ştiam lecţia tăcerii pe de rost.

Şi-apoi, draga de ea, tăcerea m-a vindecat

de câteva din bolile copilăriei,

m-a salvat mai târziu de câţiva ani petrecuţi la „mititica”,

de bătaia soră cu moartea,

de un paşaport fără viză în lumea largă…

Ar trebui să-i fiu recunoscător.

Numai că, vedeţi, am rămas ca un sac cu fundul cârpit.

Una, două, îmi dau şi astăzi în petic:

capabil cum sunt de revanşă, de atâtea asurzitoare tăceri,

mă trezesc că vorbesc ca o moară stricată.

Vorbesc şi vorbesc şi vorbesc,

vorbesc în vânt, vorbesc contra vântului,

despic firul Ariadnei în patru cu vorba,

da, vorbesc din toate poziţiile,

vorbesc de unul singur, cu umbra şi adesea mă cert cu pereţii!

Mobilă şi binale

La a treia generaţie, mobila casei suferă

de stenoză mitrală, de parkinson şi alzheimer.

Are ochii fetei bătrâne de pension,

umbriţi de borul pălăriei duminica la amiază pe Corso;

are suspinul mătuşii după economiile pierdute

la „Şmil şi fiii” în ziua când ruşii

băteau cu patul puştii în porţile oraşului

şi mai are scârţâitul protezei invalidului de război la paradă.

Coborâtă pe scări, ridicată pe scripeţi la trapez

cu inima cât un purice; înghesuită, hurducăită

în camioane de marfă; mutată dintr-un loc în altul,

dintr-un secol în altul, nu mai recunoaşte pe nimeni.

Uneori, mâini descărnate pipăie noaptea.

Dinspre sertarele cu ciorapi, dintre umeraşele

cu haine şi molii,

din abisul saltelei răzbate o voce buimacă:

─ Cine sunteţi voi? Cine sunteţi voi?

Ne trezim în capul oaselor lac de sudoare.

Ne privim la fel de buimaci.

Ne căutăm unul altuia ochii pe întuneric,

parcă am intrat prin efracţie în vieţile noastre.

─ Chiar aşa! Cine suntem noi?

Caraeminesgiale şi merxism-servilismul târziu

Nu ştiu de ce,

când mă gândesc

la ţărişoara mea,

la Româniiiiiiiia,

se întâmplă câteva

lucruri ciudate.

bunăoară,

chelilor li se face părul măciucă

sub tichia de mărgăritar;

sinucigaşul îşi duce

pistolul la tâmplă

cum ar duce paharul cu votcă la gură

optzeciştii-uteciştii;

dorului i se face de ducă

pe trepte în jos;

extremei drepte de Duce;

în faţa măcelăriei

se ascute lupta de clasă

la un polizor ambulant.

Ei, bine,

de câte ori mă gândesc

la ţărişoara mea,

la Româniiiiiiiia,

Manole o căsăpeşte pe Ana

– idem Tristan pe Isolda –

în scara blocului,

la ore de maximă audienţă;

unul câte unul,

combatanţilor le fuge

Afganistanul de sub picioare

cu solda

postumă.

ţară în băşcălie;

ţară hamletiană

în glumă,

unde

se umplu plămânii cu silicoză

şi gaze lacrimogene degeaba;

unde

manifestaţiile anti

se încarcă cu făraşul,

cu roaba

în dube…

ţara mea cu schizofreni fericiţi,

cu puroaie,

cu incurabile bube

la cap,

ah,

unde nu credeam să învăţ

a trăi vreodată

sloganul:

proletari,

cu toate puterile,

în dansul pinguinului

servilumiluniţi-vă!

---

* CV