CICĂ NIȘTE CRONICARI - Magda GRIGORE

Destinul caietelor spiralate

sau osuarul numit Jurnal

 

Magda GRIGORE *

Apărut cu o întârziere nemeritată, din nemărturisite pricini subiective, Jurnalul Ecaterinei Oproiu (Jurnal 1, piguleli, editura SemnE, Bucureşti, 2013, 313 p.) este o experienţă a sensibilităţii şi a nostalgiei. Născut din recitirea caietelor-jurnale, permanent-însoţitoare în trecut (în ghiozdan/ în servietă/ în poşetă), volumul capătă aspectul unei scrieri memorialistice, consistenţa unor mărturii din sursă directă şi semnificaţia metaforică a destinului ascuns în caietul cu sârmă. Acesta i-a fost autoarei tovarăş de drum, fidel şi constant, reuşind să salveze, inspirat,  secvenţe relevante din viaţa unei femei de succes, cum ar suna astăzi o sintagmă la modă. Ecaterina Oproiu reprezintă pentru cunoscători un simbol al feminităţii inteligente şi exemplul unei tipologii puternice, una din puţinele femei care au izbutit o carieră unică într-o Românie tensionată, derutată de valori confuze, într-un regim ideologic în care personalitatea în sine nu era promovată, uneori nici măcar îngăduită. Cu toate aceste aspecte restrictive ce ţin de regimul politic, libertatea câştigată după 1989 nu mai era necesară pentru confirmarea Ecaterinei Oproiu, multiplele sale calităţi (publicist, biograf, critic de film, scriitor, traducător, redactor, realizator tv, cronicar dramatic, editor) au făcut acest lucru mult mai devreme. Destinul acesteia s-a construit sigur pe sine, constant şi selectiv, reuşind să evite sincopele şi să înfrângă obstacolele,  interferând cu personalităţi de marcă, ceea ce i-a îmbogăţit din plin biografia şi i-a deschis perspective. Jurnalul este inclusiv o incidenţă discretă asupra persecuţiilor epocii trecute, îndurate (şi) de Ecaterina Oproiu, nu doar pentru faptul că era soţia celebrului Costin Murgescu, cel care dejucase planul Valev de transformare a ţării în colonie sovietică, dar şi pentru faptul că era, pentru acele vremuri, o femeie atipică, cu disponibilităţi pentru deschiderea minţii spre artă/spre conştiinţa lumii întregi, evaziune nepermisă de ideologia totalitară căreia scriitoarea i-a fost martor viu. Oricine ar fi îndrăznit să-(şi) deschidă uşile minţii într-un fel sau altul către dimensiunile umanităţii, către valorile perene sau către adevărul absolut, risca să vadă chipul hidos al ideologiei, iar Ecaterina Oproiu  a avut inclusiv abilitatea de a-şi salva libertatea şi deopotrivă cariera acceptând tacit şi înţelept câteva izgoniri din propria libertate şi din propria carieră.           

Deşi construit în proporţie majoritară din amintiri personale, gravitând în jurul eului subiectiv, Jurnalul atinge în câteva rânduri în diluviul povestirii faţa/forţa distrugătoare a politicului, demascând prin faptele inserate/contextele amintite/aluzii etc., gesturile cunoscute ale abuzului comunist. Viaţa autoarei, aşa cum apare ea azi, din perspectiva maturităţii târzii, pare a fi generoasă în cele din urmă, poate doar pentru că eroina a găsit calea să facă din timpul propriu şi din posibilităţile lui, o adevărată tehnică de montaj (asemenea personajului creat de autoare într-o carte anterioară - Interviu). Întâmplările, aspectele şi detaliile rememorate în Jurnal  nu sunt ordonate cronologic şi nu urmăresc o anumită ierarhie ontologică a evenimentelor surprinse şi a figurilor evocate, în schimb, ele sunt povestite peste timp, cu beneficiile vizibile, inerente ale decantării. Ceea îl surprinde pe lector, la modul general, este sentimentul paradoxal al amestecului dintre o detaşare lucidă, uneori chiar rece, o detaşare-critică de viaţa concretă şi de personajele ei şi, simultan, o implicare directă a autoarei, o vedere activă/prezentă în propriul destin (şi o abordare holistică a povestirii), asumat cu responsabilitate până la ultimul detaliu şi până la cea din urmă consecinţă, stare în care îşi găsesc locul uneori chiar sentimentul incertitudinii sau recunoaşterea propriilor limite omeneşti. Un plus valoric îl constituie simţul umorului care străluceşte permanent în curgerea fluvială a rememorării. Privilegiul retrospectivei face posibilă acum reevaluarea chintesenţelor, aprecierea realistă a gradului de importanţă pe care l-au avut faptele şi oamenii întâlniţi, precum şi reevaluarea obiectivă a insignifiantului, a faptului ontologic mărunt, inevitabil în viaţa cea de toate zilele, insinuat în orizontul de aşteptare şi în criza idealurilor.

Din Cuvânt înainte (confesiunea autoarei), aflăm că destinul de scriitoare al acesteia s-a făcut prezent încă din copilărie, neconştientizat, prin dependenţa de caietul dictando cu muchia de sârmă spiralată, fără de care copil-adolescent-adult fiind, Ecaterina Oproiu nu putea circula. El era urechea secretă, urechea necesară, abilitatea şi nevoia de (auto)mărturisire a unei sensibilităţi mature, a unei structuri  efervescente, aflată în permanentă iscodire a existenţei şi a ofertelor ei. Arcul peste timp provoacă însă o melancolie eminesciană în care toate par repovestite de o străină gură, astfel încât autoarea este constrânsă să brodeze din nou pânza densă a trecutului, să reconfigureze traseul existenţial cu toţi afluenţii lui (oameni/locuri/întâmplări), să remodeleze bucuria şi durerea, binele şi răul, câştigul şi pierderea fiecărui aspect consemnat. Prea multe iniţiale, prea multe comparaţii, prea multe referiri la ceva care trebuia să însemne altceva au făcut necesar actul (re)trăirii la maximă intensitate (parcă eram într-o carte scrisă de Esop în colaborare cu La Fontaine, spune cu umor autoarea), iar acest lucru, psihologic vorbind,  a echivalat după expresia Ecaterinei Oproiu cu un act de autocanibalism. Scriitoarea este nevoită să consume propriul trecut, să-l digere: începusem să înfulec paginile – vorba Sfântului Ioan Teologu care-i poruncea îngerului să mănânce cartea. Paginile acestea capătă semnificaţie inclusiv pentru descrierea modului de procesare şi metamorfozare a surselor scriitoriceşti, fapt ce ţine de metabolismul textului şi de coagularea redactării. Doar printr-un astfel de proces al transfigurării Jurnalul putea să capete corpul textual şi viabilitatea obligatorie: ,,Mestecam hârtii decolorate, scorojite, cu semne îmbârligate (cu anii ţi se schimbă şi grafia). La un moment dat, nu mă mai puteam opri…[…] Am mâncat sute, mii de file, dar îngurgitatul caietelor, respectiv chiolhanul cu hălci şi fărâmiţe din propriul trecut, m-a cam pus la pământ. Nu ştiu alţii cum sunt, dar, pentru mine, recitirea, roaderea, mâncarea, iar, pe parcurs, halirea propriului trecut a fost – şi rămâne – un act de autocanibalism. […] Dacă descopeream Răul, mă copleşeau părerea de rău, remuşcarea sau revolta împotriva unor câinoşi care mi-au dat la cap (cine ştie unde ajungea capul acesta dacă n-ar fi fost despicat?). Dacă descopeream Binele, şi binele mă copleşea (părinţi tineri, iubiri îmbobocite – chiar cu şişul în dinţi, dar iubiri  […]. Binele vulcanic, ca şi binele liliputan a fost şi s-a terminat. Niciodată n-o să-l mai văd decât sub formă de mumia binelui sau sub forma unui osuar numit Jurnal”. Din frământarea aceasta a rezultat un volum cu multiple virtuţi. Atmosfera lui este degajată, însufleţită de darul şi de plăcerea de a povesti. Vocaţia sufletească a Ecaterinei Oproiu se încarcă cu o lumină febrilă care vine în special dinspre personalităţile cu care ea relaţionează pe parcurs: Liviu Ciulei, Iorgu Iordan, Marin Sorescu, Petru Dumitriu, Imre Toth, Niculae Bellu, Relu Cosaşu, Eugenia Vodă, Florin Piersic, dr. hematolog Berceanu, Tavi Paler, Vera Volman, Gopo, Marin Stanciu, Mark Turfkruyer- belgianul, Kapralov, albinosul de la Izvestia, profesorul dr. Setlacec, Paul Călinescu, Ivasiuc (cel care-şi anticipa trecutul) şi Tita, Crohmălniceanu în ipostaza de poet, Comisarul Moldovan şi regizorul Sergiu, Pintilie îndrăgostit, Elvira Godeanu şi Miti Gerota, Eva Dragomir, Sanda Odobescu, dar şi dinspre frumoşii anonimi cu potenţial literar, surprinşi de autoare în portrete de o surprinzătore autenticitate: Fruji- contesa, Florea, Busine punctualul micului dejun gratuit, doamna M.- matematiciana regulei celor trei simple cu Joker, d-na Stoica - luntraşul Caron în fustă, Fridolina – croitoreasa de casă, Dorina – nevastă de ştab, Edith – profesoara&Mircea, Mara –solistă din Sofia, Melina Mercouri – grecoaica, doctoriţa V. etc. Aproape toate personajele sunt prezentate în mişcare şi vorbesc indirect/cu uşurinţă despre tipologii reprezentative, strecurându-se ingenios prin culoarul amintirilor şi trăirilor subiective ale autoarei. Amintirile despre părinţi, despre bunică, despre vulcăneni sau despre oamenii întâlniţi pe drumul vieţii (personalităţi remarcabile sau (alţi) oameni la kilogram!), se unesc firesc în aria evocării. Deşi lumile descrise de autoare şi oamenii conţinuţi în ele surprind la un moment dat prin distanţe (fizice şi spirituale), precum şi prin diferenţele specifice, Ecaterina Oproiu îşi (re)găseşte în fiecare loc ipostaza problematizantă, totdeauna potrivită pentru ea însăşi. Ea identifică mereu comportamentul adecvat, graţie disponibilităţii native cu care a fost dăruită, dar şi a disponibilităţii intelectuale pe care singură a dobândit-o. Câteva pagini ale cărţii sunt alocate spaţiului natal al tatălui, comuna Vulcana, peisaj subcarpatic cu prea multe ploi mocăneşti, cum îl descrie autoarea. Imaginea solară asupra peisajului, uman şi geografic, se păstrează intactă din copilărie, de când zona era o staţiune balneoclimaterică plină de vizitatori sosiţi cu trenul din ţară şi preluaţi de la Lăculeţe de trăsurile lui Stoican şi a lui Ionescu sau ale altor săteni, toate având clopoţei şi coviltir.

Deşi imboldul scriitoricesc pare să nu fi fost primordial în redactarea cărţii, Ecaterina Oproiu manifestă un talent nativ pentru arta narativă, scene precum imaginea bunicii, descrierea înmormântării lui Nelu, portretistica ocazională, diferită, dar constantă, putând concura oricând la competenţa tehnicilor narative.

Relatat într-un ritm alert, dovedind supleţea gândirii şi simţul fin al observaţiei rapide/crude/autentice, Jurnalul îşi coagulează scriitura, reliefând câteva calităţi transparente ale cărţii: fluiditatea, acurateţea, sintetizarea şi umorul. Limbajul volumlui are valenţe moderne: vocabular bogat, sugestie, vioiciune, dezinvoltură. Dincolo de amintirile personale care încheagă volumul, osuarul textual al Ecaterinei Oproiu reprezintă o interesantă proză de evocare, cu un discurs accesibil şi cu un climat narativ subtil. Rafinamentul auctorial transpare din abundenţa notaţiilor lucide a istorisirilor, a flash-urilor psihologice surprinse asupra celorlalţi şi din ironia salvatoare de care Ecaterina Oproiu a dat dovadă în multe împrejurări, unele chiar purtătoare de accente dramatice, din destinul social (al său sau al altora). Bine-venite sunt şi fotografiile alb-negru, inserate undeva în interiorul cărţii, care aduc mai aproape de noi figuri cunoscute şi secvenţe memorate imagistic.

Osuarul este, aşa cum afirmă autoarea însăşi, un jurnal scris din inimă, care n-ar mai putea fi citit niciodată de cel care l-a scris, pentru că asta ar însemna ca singur să opteze pentru un seppuku. Cei care au avut ocazia, însă, să citească aceste evocări tipărite recent vor aştepta cu siguranţă presupusul/anunţatul jurnal 2 , pe care autoarea trebuie să-l decupeze din caietele spiralate şi să-l salveze din uitare, după care, ca un elogiu adus stabilităţii memoriei personale, se cuvine să-l insereze în memoria fragilă a istoriei.

*

*     *

HAIT, MAICĂ!**

Am făcut casa de la Vulcana pentru tata, care avea “cultul satului natal”. Pentru tata şi pentru Costin, care spunea că numai la Vulcana lucrează bine. Ileana nu prea se omoară după peisajul subcarpatic cu prea multe ploi mocăneşti. Ei îi place marea.

Am ridicat casa pe locul celei vechi, cumpărată de tata, prin 1936, de la unchiu’ Dumitru. Era o casă cu şase odăi, cu două băi (în localitate se numeau “cabine”) şi – iată şi un alt privilegiu – avea WC în casă. Prispa lată, cu arcade şi coloane inspirate de Brâncuşi. Pe zidul prispei, iarna şi vara, portretul domnitorului Ioan Cuza.

Am dărâmat minune de casă (n-am să mi-o iert).

După ce-am dărâmat-o, tata s-a mutat pe şantier, iar eu îl ajutam cu aprovizionarea. De pildă, mă duceam la munte să cumpăr lemne. Ca să nu pierd rândul la gater, am dormit multe nopţi, în creierul munţilor, chircită în cabina autocamionului.

M-am aventurat şi pe undeva, pe lângă Ploieşti, şi-am încărcat cărămida în vagoane de tren. Asta după multe pertractări. Cărămidarii aveau preferaţii lor. Norocul meu a fost cu două contabile. M-au zărit, au venit la mine, zâmbitoare, şi-au spus că “mă servesc fără nicio obligaţie”.

– Dar de ce? – Cum de ce? Nu ne-aţi dat-o dumneavoastră pe Bette Davis? Cine-a prezentat la televizor Totul despre Eva? Aţi prezentat-o de la Vulcana-Băi?

N-am înţeles întrebarea, dar ca să fiu mai scurtă, am zis da.

Pentru cine nu ştie, am să precizez că Vulcana-Băi este o staţiune balneo-climaterică. Cel puţin aşa se subintitula în anii copilăriei mele, când satul era plin de vizitatori. Veneau cu trenul până la Lăculeţe. La Lăculeţe, în gară, îi aşteptau trăsurile (una a lui Stoican, alta a lui Ionescu, dar mai erau şi altele, mai puţin elegante, toate cu clopoţei şi coviltir).

Mai ales bucureştenii veneau “la băi”, pentru că se zvonise că băile de-aici sunt mai tari decât cele de la Karlsbad.

Băile se făceau în casa unde trăgeai, pentru că fiecare casă avea una-două cabine şi-n fiecare cabină, o cadă de lemn. Băştinaşii o umpleau cu “apă de iod” (scoasă de pe vale, dintr-un puţ) şi-o încălzeau cu pietre, de fapt cu pietroaie încinse undeva, în curte.

Fiecare cadă avea un termometru mare, de lemn, pentru că n-aveai voie să te îmbăiezi decât la o anumită temperatură. Şi numai un număr precis de minute. Trebuia mare atenţie şi la durată şi la temperatură, pentru că, după cum spuneam, iodul vulcănean era foarte “tare” şi, deşi în localitate erau doi doctori speciali, numai pentru vizitatori, excesele erau periculoase. După baie, se făcea sudaţie. Un anumit număr de minute, trebuia să stai în pat, înfăşurat în cearşafuri, iar peste cearşafuri, plăpumi. Toate grele şi toate grena.

Ţin minte că sudaţia asta era foarte lungă, pentru că mă plictiseam cumplit aşteptând-o pe “tanti Marioara”, sora cea mare a mamei, căreia toţi – afară de mine – îi spuneau Cucoana.

Era o cucoană cam chichiţoasă. Plecam cu ea, la Olăneşti, pentru că, în fiecare vară, se ducea la cură. Eu după ea, pentru că părinţii n-aveau timp de vilegiatură (trebuia să facă bani pentru rate).

Substantivul rată mi-a zăpăcit toată copilăria, pentru că 90% din discuţiile din casă erau despre rate. Ratele pentru podgoreanul Târnoveanu, ratele pentru prinţul Ştirbei (prinţul avea fabrică de conserve) şi mai erau şi alţii, inclusiv Furnizori ai Curţii Regale, pentru că, după cum înţelegeam eu, blocul nostru fusese făcut, mai ales, cu bani împrumutaţi.

Tata avea credit mare pentru că era vestit prin cinstea şi punctualitatea lui. Despre religiozitate nu vreau să vorbesc aici, dar el, deşi îndatorat, a plătit cea mai mare parte din banii pentru biserica ridicată vis à vis de noi. Ce biserică? Toată lumea îi spunea Catedrală.

Cinstea tatei era ceva ereditar, pentru că şi bunicul era vestit tot prin cinste. Vulcănenii povesteau că nea Gheorghe (aşa-i spuneau), deci, nea Gheorghe, care era dulgher, a promis unei văduve care-şi făcea casă, c-o să-i predea lucrarea de Sfânta  Maria Mare. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar n-a putut s-o termine la 15 august fix. A terminat-o cu patru zile mai târziu. Femeia parcă nici nu observase. A venit la el, s-a uitat, i-a mulţumit şi i-a întins paralele, dar nea Gheorghe n-a pus mâna pe ele.

– Ţi-am dat prea puţin?

– Mi-ai dat cât am vorbit, dar am vorbit pentru Sfânta Maria. De la Sfânta Maria au trecut atâtea zile. Deci nu pot să primesc, pentru că alta ne-a fost învoiala.

Şi n-a primit, dar povestea cu “alta ne-a fost învoiala” a rămas ca o zicală în vorbirea vulcănenilor. Azi par nişte vorbe scoase dintr-un basm.

Dar am rămas la sora mamei, la Cucoana care mă lua cu ea când pleca la băi. Mă lua şi mă punea să scriu pe un carneţel “tot ce consumam”, pentru că, de trei ori pe zi, mâncam la restaurant şi părinţii plăteau pentru mine “absolut tot”. Ei se gândiseră c-o să le ceară o sumă. Dar, Cucoana nu voia să ceară angro. Voia en dètail. Deci mă punea să scriu, de trei ori pe zi, în carneţel, câte ciorbe mâncasem, câte pilafuri, câte bucăţele de pâine. Chiar şi pâinea pe care o mâncam la cafeaua cu lapte, cucoana cerea chelnerului s-o treacă “precis” pe lista mea.

Dar să revin la Vulcana de pe vremea lui taica mare (înalt, osos, cu albeaţă pe ochiul stâng) şi de pe vremea bunicii pe care-o strigam maica-mare. Ce mare! Era mititică şi avea şi ea albeaţă. Dar pe ochiul drept. Când era copil, avusese dalac şi doctorii de la Târgovişte îi umblaseră la ochi şi-i lipiseră, sub ochi, o bucăţică de carne scoasă de la picior. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, avea şira spinării îndoită în unghi drept. Mergea cu toiagul şi ofta. Avea un oftat al ei: trăgea aer în piept şi piuia. Şi, după ce piuia zicea: “Hait, maică!”

Asta era vorba ei. O spunea şi când se mira, şi când se supăra, şi când te dojenea, şi când era ceva de râs. Dar ea nu râdea niciodată. Şedea cu mâna cioturoasă la gură (la gura ştirbă se-nţelege, căci, după o anumită vârstă, numai câţiva din zona noastră, zona Popeştilor, şi-au pus dinţii. Şi i-au pus la Pucioasa, la un dentist care-i întreba: – Îi vrei de aur sau de argint? Aproape toţi voiau aur, aşa că, în afară de vreo 2 – 3 vulcăneni cu gura plină de metal galben, după 40 – 50 de ani, toţi vorbeau cu mâna la gură). Dar când căscau gura, numai bunica mea spunea: “Hait, maică!”

*

NELU. Luni 23 noiembrie 1984

Sunt de douăzeci de ore pe drumuri. A murit Nelu, bărbatul verişoarei mele, Gica. Un neam! Toată Vulcana e plină de neamuri de care habar n-am, dar pe el îl ştiam. Era lipicios, zdravăn, te puteai bizui pe el, căci era sufletist şi săritor. Azi, aflu că împlinea 60 de ani. N-arăta! Arăta ca un brad cu crengi multe şi dese.

Plecase “pe drum”, aşa cum pleacă vulcănenii. Se ducea să vândă mere, în comuna Bragadiru. Seara, au găsit 4 kg de carne de oaie, au făcut o ciorbă (el şi cei doi tovarăşi de drum), au mâncat cu poftă, au băut puţin, s-au culcat. Pe la ora două, Nelu s-a dat jos din căruţă (dormeau în căruţă, înfăşuraţi în şube şi fân, apăraţi de coviltir). L-a apucat durerea. A ţipat: Mor!

L-au dus cam doi kilometri şi jumătate până la Sfat, au chemat Salvarea care a venit după o oră, au sunat şi la Marcela, nevasta lui Emil, fratele Gicăi.

Gândul lui Nelu era să vorbească cu ea, că ea e “mare”. E profesoară de economie politică. N-a apucat să-i spună nimic. Un tovarăş al lui a rămas cu receptorul în mână, dar a strigat: “Săriţi că moare!” Paznicul de la Sfat s-a uitat la el. Gata! A murit! A murit ca un pui de găină.

Dimineaţă, am fost la Nicu, fratele tatei, să cumpărăm lumânări. Ne-am dus la o prăvălie din Piaţa Matache, unde se ajunge doar dacă ştii să intri prin gangul de lângă gogoşerie. În piaţă, lumea ştia. Venea aici să cumpere batiste, prosoape, “textile pentru morţi”. Şi lumânări, scria pe firmă, dar lumânări n-aveau. Veniţi data viitoare!

Ne-a venit ideea să ne ducem la Elefterie, o biserică aprovizionată.

La Elefterie (ora 8 fără 5) erau două femei, înfăşurate-n broboade. Au sărit ca arse când Nicu le-a spus că vrem să cumpărăm “lumânări la kilogram”. Noi nu dăm la kilogram! Dăm numai cu bucata. Bine! Eu am cerut 25 de bucăţi. Nicu la fel. La sfărşit, am mai cerut 30 de bucăţi. În total 80.

Nicu era revoltat. Vasăzică şi la biserică se face speculă. Făcuse socoteala că la un kilogram intrau nu ştiu câte lumânări, deci le plătim de opt ori mai mult. Unchiu-meu drămuieşte banii la centimă. Mi-am dat seama când am ajuns la pâine, când a plătit pentru o pâine 2 lei şi 20 de bani. Fix. Nu 2,25 sau 2,30, aşa cum dăm toţi. Socoteala la milimetru l-a învăţat Melania, a doua nevastă. A luat-o din Dolj, dar parcă a luat-o din Wehrmacht. E foarte milităroasă, foarte ordonată. Vorbeşte apăsat şi fiecare vorbă a ei este săpată-n piatră. Se ţine de cuvânt, dar se ţine cu atâta încrâncenare încât, uneori, ţi se face frică de cinstea ei ca o ghilotină. În privinţa bacşişului, e omul de fier. Bacşiş se dă numai pentru butelie. Atât! Şi când zice atât, parcă dă cu satârul.

Nicu nu-i iese din vorbă. Mi-a reproşat că la jerbe am dat supranumerar. În schimb, femeia de la care am cumpărat florile, când a văzut că-i pun în mână o hârtie de 10 lei şi nu-i cer rest, a fost atât de bucuroasă încât, deşi înţelegea că mergem la o înmormântare, “în provincie”, ne-a urat să ne întoarcem “bucuroşi şi la pungă groşi”.

Ce întors! Deocamdată trebuie să ne ducem. Dar nu la Vulcana, ci la coadă, la covrigi. De fapt, n-am stat la coadă. Nicu vorbise, dis-de-dimineaţă, cu responsabilul pentru 150 de bucăţi. Am picat la ţanc. Tocmai venise marfa. Omul a descărcat numărând covrigii, din cinci în cinci. Făcea acrobaţii cu degetele, probabil că era negustor de-adevărat. Avea halat alb, călcat (poate pentru că era luni şi lunea se schimbă halatul).

În timp ce Nicu re-număra covrigii, nu cinci câte cinci, ci doi câte doi, treceau studenţii de la Politehnică. Ei foloseau metoda leul şi covrigul. Adică luat covrigul, aruncau leul într-o lădiţă şi fugeau.

O pereche, în jur de 60 de ani, curăţei, se vedea că sunt din provincie, rămăsese să se uite la noi. Bănuiai c-ar vrea şi ei să ia nu cât se da, mai mulţi, dar nu îndrăzneau. La un moment dat, bărbatul a şoptit cu sfială, că ar vrea vreo zece. Se poate? Negustorul i-a dat şi femeia s-a înviorat. A încercat şi ea marea cu degetul. A zis rugător: – Eu aş vrea... patru! Negustorul i-a dat şi ei. Ea i-a băgat într-una din multele sacoşe orânduite ceva mai încolo, pe trotuar. Strălucea că-i reuşise afacerea cu covrigii. Am văzut-o când i-a făcut cu ochiul bărbatului, în semn că negustorul nu s-a prins şi i-a dat şi ei. Patru! Aveau 4 + 10. A început să râdă, dar tocmai când râdea i-a căzut un dinte din faţă. Un dinte de viplă.

Nicu a ieşit, pe sub nasul ei, cu sacul de covrigi. Ea s-a uitat la sac. Credeam c-o să cârcotească dar, n-a zis nimic. Acum, nu-i mai ardea de covrigi, îi ardea de dinte.

Am trecut pe la Nicu pe-acasă, să se schimbe. Şi-a pus un palton de cea mai bună calitate. Îi şedea bine. Şi eu eram mândră de el, de nevastă-sa ce să mai spun. Acum, după ce-a trecut viitura, se face c-a uitat, dar Wehrmachtul nu uită.

Ne-a dat să mâncăm nişte pâine cu brânză şi, întorcându-se cu spatele la mine, i-a pus pe felia soţului şi o foiţă de unt. Apoi, a început să povestească ce i-a spus Filip, nepoţelul, care, din când în când, stătea pe la ei. Ieri a stat la părinţi. Taică-său, adică Dan, băiatul Melaniei şi vărul meu, a plecat seara, într-o delegaţie. Filip nu l-a mai văzut pentru că dormea, dar când s-a trezit – povestea Filip – m-am trezit cu nenea Mircea în pat cu mama.

Mama – am uitat cum o cheamă – l-a rugat să nu spună c-a venit, în vizită, nenea Mircea. Oricum, să nu-i spună lui Dan. Dar tocmai lui Dan i-a spus, zice Melania. Foarte bine. Să ştie şi el, pentru că eu sunt olteancă şi spun omului în faţă. Niciodată n-am ascuns de soţ. “Soţul” era Nicu, unchiul meu, dar niciodată nu-i zicea pe nume. Indiferent cu cine şi unde vorbea, îl numea “soţul” (vorbea de el ca de Sfânta Treime).

...Când am ajuns la Vulcana, curtea era plină. Noi am urcat în casă. Pe masă, Nelu. Gica plângea uscat şi vorbea (ca tot neamu’) tare: “Uită-te Neluţule cine-a venit la noi. Uită-te, mă, Nelule dragă, c-a venit Catinel şi unchiu’ Nicu. Nelule, nu-i aşa, dragă, că te bucuri c-au venit, că te bucurai întotdeauna şi ziceai că de ce nu mai stă. Aoleu, Catinel, a venit clipa despărţirii. Învaţă-mă, draga mea, unde să mă bag, ce să fac? Aoleu, oameni buni, acum ce să mă fac eu, acuma? Hai mă Nelule, hai mă dragă puţin în grădină. Hai, mă Nelule dragă, scoală-te şi tu puţin”...

Toată lumea se ştergea la ochi şi la nas. Ea trecea brusc de la plâns uscat, la griji de gospodină. Se ducea să vadă ce se-ntâmplă cu covrigii, cu orezul, cu mâncarea de praz. Melania lui Vasile era pe-acolo. Şi Filofteia, sora tatei cea mai mică (mică de vreo 65 de ani). Nicu îmi spune că e specialistă în înmormântări.

Mă uit la ea s-o văd (am uitat-o) dar când ridic ochii spre ea, mă trece un fior. Asta nu-i Filofteia! Asta-i leit tanti Ileana, altă soră de-a tatei, dar mai mare. Îl ţin minte pe Burcă, bărbatul ei, ăla cu magazinul de “coloniale şi delicatese” (adică făină albă, orez grecesc şi marţipan). Fusese operat la Spitalul Militar. I-a smuls cumnată-si, Filofteii, banii de vacă. Zicea că erau banii lui, pentru că ea vânduse viţeii de la vaca moartă. Vaca asta îi învrăjbise pe toţi. Când a auzit tata, i-a trimis urgent bani ca să-şi cumpere vacă. Bineînţeles, fără să ştie mama, căci ar fi ieşit cu scandal.

Până la urmă, tot a ieşit. Consăteanul care trebuia să ducă banii Filofteii s-a întors din drum, chiar de pe peron, de la Gara de Nord, că acolo a numărat banii daţi de tata. Erau prea mulţi şi s-a întors. Prisosul i l-a dat mamei, pentru că mama i-a ieşit înainte. El i-a explicat că “domnu’ Ionică a dat, ca de obicei, prea mult. Cât a dat domnu’ Ionică costă un bou. Ce să facă ţaţa Filofteia cu un bou?”

Aşa a fost, dar poate le mai şi încurc... Sunt multe neamuri. Le-am uitat. Dar pe Nicu nu puteam să-l uit. Acum, şedea ciucit. Aprindea o lumânare... dar parcă nu mai era Nicu. Acum, parcă e chiar tata, dar când Nicu ridică ochii spre mine, e leit tanti Victoria, mama Gicăi, sora lor mai mare. Când eu eram mică, ea era cea mai înaltă femeie din sat. Când am crescut era adusă de mijloc, cocârjată. Păşea cu ochii în pământ. Tot aşa umbla şi Maica Mare. Tot aşa se proptea într-o bâtă...

Ce ochi are tanti Victoria, cum ar veni, soacra lui Nelu! Ţin minte că sta alături, într-o odaie întunecoasă, unde se ţin putineiele. Am nimerit acolo din întâmplare. Ce ochi mari avea tanti Victoria şi ce fălci late, şi ce cap rotund... Eu, pe măsură ce trec anii, mă trag la obraz, ca mama. Ăştia din partea tatei devin cărnoşi, ochii nu li se scufundă, dimpotrivă, din bulbucaţi devin şi mai bulbucaţi. Bulbucaţi şi cu gene lungi, întoarse, dese. La nimeni nu am văzut asemenea gene. Din păcate, nu i-am moştenit.

Când am ieşit din odaia întunecoasă, tanti Ileana încârligată, pe un scăunel cu trei picioare, prăvălită peste bâtă, mi-a urat multă sănătate şi multe bucurii. Parcă veniserăm în vacanţă şi-mi pregătea, ca pe vremuri, bucăţi de faguri tăiate direct din stup.

Patul şi mesele şi tot ce-aveau pe acolo erau acoperite cu străchini cu colivă, griş cu lapte, o lingură şi-o lumânare. Asta era porţia.

La biserică, m-am dus lângă Gica să-i bag în gură un diazepam, dar ea a strâns din dinţi, a pus batista la gură şi a ţipat, dar fără răutate, s-o las aşa, “pe cale naturală”. S-a mai repezit la mine o babă din strană, m-a mustrat că-i dau bomboane în biserică. Gica ţipa: “Nelule dragă, să te scoli şi tu şi să vii cu mine în grădină ca să faci tu de toate, aşa cum ştii tu să le faci, dragă Nelule”.

Romică, băiatul cel mare, chemat de la armată, înalt ca taică-său, o ţinea după spinare şi, când Gica ţipa, ţipa şi el: “Nu ne lăsa tătucule, nu ne lăsa!”

Gheorghiţă, băiatul cel mic, plângea tăcut, înfundându-şi ochii cu pumnii. E un băieţaş cu botic de iepure şi glas de fetiţă. Când am plecat, şedea pe banca din faţa porţii, vorbea cu-n alt băiat. Înţeleg că era băiatul lui Onore, un coleg cu sprâncene încondeiate, cu cămaşă şi cravată, ca un mire. Ce mire! Când s-a ridicat în picioare, un prichindel.

Aseară, când a aflat ce s-a întâmplat, Gheorghiţă a început să tremure. Toată noaptea i-au tremurat mâna dreaptă şi piciorul drept. Acum nu-i mai tremurau. Acum îl întreabă pe băiatul lui Onore, ăla cu sprâncene încondeiate, dacă le-a dat teză la geografie. I se răspunde că le-a dat.

– Ce v-a dat?

– Ne-a dat munţii.

– Munţii? se mira Gheorghiţă. Munţii subcarpatici?

– Nu ăia.

– Toţi? Toţi munţii?

– Da, toţi!

– Bine că n-am fost la teza asta – zice Gheorghiţă – fiindcă, nu ştiam toţi munţi. Ştiam doar pe ăia subcarpatici.

...E cald ca primăvara. Oamenii s-au aşezat în curte, la mese lungi. Aşteaptă pomana. Un bărbat bate cu ciocanul în masă. Vrea s-o proptească. Au venit şi femeile, mai toate bine îmbrăcate într-un jerseu albastru cu model în relief. E un material refuzat la export, dar achiziţionat de Cooperativa din sat.

Popa din Vulcana-Băi are o mutră de sportiv. Are motocicletă, are plete, perciuni, un fular de mătase şi o verighetă triplă. Plus un inel cât o castană. Are vreo 34 de ani. Până acum câţiva ani, fusese strungar, parcă şi tractorist. Acum, călărea o Mobră. La activ: o nevastă în divorţ şi-o istorie cu un socru prins cu cocoşei. Partea proastă e că nu ştie să citească. Morfoleşte cuvintele şi le împroaşcă. Pare un şofer care face afaceri cu balastru. Cineva mi-a spus că face afaceri cu orice, dar afacerea lui preferată e afacerea cu agheasmă. E supărat pe enoriaşii care nu vor să cumpere agheasmă de la el, pentru că are “un coleg” la Vulcana de Sus, alt popă care s-a trezit şi el să facă agheasmă. Dar el produce “agheasmă superioară”.

Colegul din Vulcana de Sus are chelia mare, orazul roşu şi durduliu. Se simte că-i place să mănânce şi să bea. El are glasul mai puţin încălecat, citeşte cu intonaţii şi poartă patrafirul peste o haină de piele neagră, cum purtau activiştii prin ’55.

În sfârşit, popa – popa local – şi-a ţinut cuvântarea. A spus că Nelu a fost un bun consilier (al bisericii, am înţeles), că a băut un pahar de vin înainte să plece, dar a plecat fără să se gândească la moarte. Aşa sunt toţi. Nu se gândesc, dar, uite că moartea vine când nu gândeşti. Nelu era un bun credincios. Când trecea pe lângă biserică, aprindea o lumânare, ceea ce, tineretul de azi nu face. Dar nici Nelu nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit, ceea ce e mare greşeală, căci, după cum se vede, oricând se poate întâmpla. Se întâmplă mai ales la ăia care nu au “concepţia de a consuma agheasmă”.

A urmat o critică aspră adresată membrilor “îndureratei familii”. I-a certat, ba chiar i-a beştelit pentru că iau agheasma de la popa din Vulcana de Sus, ăla care pretinde că agheasma lui e mai superioară decât agheasma pregătită de el din producţia locală. Foarte mare greşeală!

Când a terminat, o babă a chiorăit: “ce frumos aţi vorbit!” Apoi a venit lângă mine şi mi-a spus că are 86 de ani şi se simte bine, deşi o nepoată i-a zis c-are, în gât, un şoarece. Şi ce dacă are un şoarece?!  Are şi barbă. N-o văd? Ba da, o văd. Dar mustaţa o vezi? O văd! Chiar mă uit. E o mustaţă ca pana corbului, îi atârnă în franjuri, pe gură. E mândră că mustaţa ei nu albeşte aşa cum albeşte la moşi.

După popă, a vorbit o femeie. Nu i-am văzut faţa; vorbea “în numele tovarăşilor de muncă” care-l iubise pe Nelu fiindcă era respectuos.

Ea vorbea... Eu mă uit în jur. Nu-i cunoşteam, dar, parcă toţi semănau cu toţi. Nu ştiam dacă-i mama, sau fata, sau nepoata. Pe una am întrebat-o: “Tu eşti Filisica?” “Eu sunt fata fetii lu’ mama Filisica”. Şi băiatul Marcelei (aia cu economia politică) parcă era bunicul lui, adică unchiul Gheorghe care lucrase la sonde, pe Valea Prahovei. Se întorcea sâmbăta noaptea şi pleca luni, în zori. Făcea sute de kilometri pe bicicletă. Era vesel, cu mustaţa tunsă, avea patefon cu pâlnie dar, din păcate, s-a făcut chisăliţă la primul bombardament.

După bombardamentul din 4 aprilie, tata m-a dus la Vulcana să stau la neamuri. N-am stat niciodată pe capul lor... Aveam codiţe şi citeam o carte cu Ţuguilă, un câine deştept, cu părul creţ. Citeam cartea sus în pătul, în fân. Din când în când, mă striga Gica. Mă chema să-mi arate un guşter verde sau un muşuroi de furnici-zburătoare.

Ce mult am iubit-o pe vara mea, nevasta lui Nelu, ăla care a plecat pe drum să vândă mere şi a mâncat, în miez de noapte, ciorbă de oaie. Era cât un brad, dar, la ce bun, dacă, vorba popii, ăla cu patrafirul peste haina de piele, dacă nu avea concepţia să consume agheasmă de la el din sat. Nu de la Vulcana de Sus.

*

MĂSLINE

31 decembrie 1986

E frig. E atât de frig că nu mă pot decide să mă ridic din pat (am încălzit locul) şi să mă duc la termometru să văd câte grade sunt.

De ieri, maşinile nu mai circulă. În Bucureşti, vor merge o zi numerele cu soţ, alta, fără soţ. Oricum, Dacia mea e bocnă şi n-o pot mişca nici în zilele pare, nici în cele impare. Vizibilitatea zero, iar, uneori, dacă ţi se pare că vezi ceva, ţi se pare că ţi se pare.

Mă doare rău capul (dac-o să fac meningită?). Am găsit pe masa mea, o oglinjoară. Nu mai am ochiul stâng roşu, dar am nişte priviri cu buline. Asta de vreo trei săptămâni.

Apropo de trei săptămâni, citesc în Kundera. “Eroul” lui nu vrea să se îndrăgostească şi-atunci inventează un fel de regulă de trei simple. Ce zice? Ca să te îndrăgosteşti de-o femeie, nu există decât două metode: ori o vezi des, dar atunci nu o vezi mai mult de trei ori la rând. Ori o vezi ani şi ani, dar, între întâlniri, pui neapărat trei săptămâni. Trei este, după el, termenul necesar pentru manipularea viruşilor amoroşi.

Teorii! Nimeni nu poate da mai mult decât are. La Vulcana, un prun a dat trei prune. Atât avea şi le-a dat pe toate. Până la urmă, a dat mai mult decât zarzărul care gemea de fructe, dar pomul crescuse aşa de întortocheat că nimeni nu putea să culeagă o corcoduşă.

Zeci de kilograme de corcoduşe adunate cu făraşul de o femeie. Costin îi spune “doamna Maria” (parc-ar fi nevasta lui Ştefan cel Mare). Noi îi zicem coana Marioara.

...Dar acum, pe tapet e Viorica, pentru că de ea depindem acum. Am lăsat aseară maşina la Peco. Aseară, adică pe la 9¹/₂, după ce m-am milogit, preţ de o oră, pe lângă o fată voinică, grasă, bolnavă de glande. Asta-i Viorica! Ea e responsabila.

– Hai, zău, domnişoara Viorica... Am rămas doar patru maşini. Faceţi-vă pomană cu noi.

– Care pomană! M-am săturat de pomeni!

– Cei trei bărbaţi din grup o rugau şi ei. Cel mai bătrân (bătrân, dar mai tânăr decât mine) tocmai scosese, cu furtunul, benzina din rezervor. O pusese în două sticle şi-acum ţinea hangul la milogeală, adică îi pupa mâna domnişoarei Viorica până la cot şi-o întreba, ca un băieţaş speriat, cum o s-ajungă el acasă, tocmai pe Vergului. Nu vedeţi ce frig e?

– Ce frig?! sare unu care voia să intre pe sub pielea domnişoarei Viorica, de parcă Viorica ar fi fost responsabilă nu la Peco, ci la meteo. Deci a spus: Frigul face bine la sănătate! Ar fi bine să fie şi mai frig.

I-aş fi dat cu ceva în cap. De opt zile n-aveam gaz, nici aragaz, nici calorifer. Din când în când ne dă ceva, noaptea. Aveam fiartă, pe jumătate, o ciorbă de fasole. Voiam s-o fierb, dar, n-am reuşit decât s-o dezgheţ. Lângă ea, pe aragaz, pe alt ochi, am încălzit, totuşi, o crăticuţă de apă, să mă spăl.

Azi-noapte – nu ştiu ce s-o fi întâmplat – caloriferul era fierbinte. Am sărit în sus de bucurie, nu atât pentru mine, cât pentru budinca pregătită de Petruţa, vineri. N-am putut s-o coacem, pentru că n-am avut gaze la cuptor. Acum, am băgat-o în cuptor, dar, pentru că m-am bălăcit (iar m-am spălat), am reuşit s-o uit în cuptor şi s-a ars.

Spălată sau nespălată n-am putere, n-am adrenalină, n-am şvung, n-am chef (deşi aragazul funcţionează) să fierb măslinele. Ne-a adus Doru, ieri, două litre de măsline, în pungi separate, dar n-am pe cineva să-mi dea un ghiont să ies de sub plapumă, pentru că, de la mijloc în jos, îmi e aproape cald. D-asta prefer să rămân în pat şi să scriu în jurnal... Despre ce să mai scriu? A, da, despre măsline.

Prima decepţie grecească au fost măslinii. Rămăsesem cu ideea că un măslin nu-i un cedru de Liban dar, oricum, e un arbore cu prestanţă, un foios cu şopăcăieli, un lemn compact. Nu este el frate cu frasinul, furnizorul de cherestea?

În puţine vorbe, pentru mine, măslinul a fost un pom cu nimb. Altfel, de ce s-ar fi plantat în grădina Ghetsimani, căci tot dealul era plin de măslini.

Pom cu nimb? Ce fel de nimb? Măslinul e întunecat şi trist, un boşorog chircit, cu picioarele strâmbe de artroză, cu degete noduroase, cu trunchiul înnodat şi scorburos.

Coaja-i e mereu rănită, iar frunzişul ca părul de bătrână: rar, subţire, cu smocuri lipsă. Frunzele, prăfoase. Nu tu luciu, nu tu vlagă. Şi când te gândeşti că e rudă nu numai cu frasinul ci şi ci iasomia. Iasomia miroase a L’air du temps. Dar măslinul are un miros amar şi rânced, cum spunea Petru Dumitriu, miroase a flanelă de domn bătrân.

...Dacă le-aş fi fiert şi le-aş fi pus şi nişte condimente, măslinele de la Doru ar fi mirosit foarte frumos. Mâncarea de măsline miroase întotdeauna bine, mai ales dacă-i pui şi câteva frunze de dafin (avem dafin). Dar şi câteva bucăţele de cărniţă. D-asta n-avem. Mai grav e că n-am chef să mă dau jos din pat ca să fierb măslinele. O să le mănânc naturale. Vorba aia: naturalia non sunt turpia.

---

* CV

** Excerpte din JURNAL 1, piguleli, editura Semnal, București, 2013  (pentru o viitoare antologie Vulcăneni de altă dată și de azi)