FOTOREPORTAJ - Theodor Adam

Theodor ADAM *

De vorbă cu Părintele Zosima

       Din copilărie vin la Mănăstirea Bunea, pe atunci doar schit, cam în fiecare an. Drumul până acolo, urcând o oră prin pădure un deal înalt, a devenit pentru mine simbolic. Natura, netulburată prea mult de om, stăpâneşte aceste păduri şi cărările şerpuitoare par împrumutate numai, ar dispărea probabil dacă nu ar păşi oamenii pe ele din când în când. Bunica mea ne lua în special pe noi, nepoţii, la drumul către vechiul schit, agale, folosind fiecare prilej să ne mai arate o frunză ori o floare ca să învăţăm cum se numeşte şi la ce e bună. Cam toate erau bune la ceva... Fragii îi mâncam pe loc.

După acest urcuş, priveliştea se schimbă, pădurea se opreşte, respectuoasă, la poarta mănăstirii şi pajişti verzi se întind peste un relief denivelat. O cărare lată cât un tractor este singura variantă orizontală, cotită, de a te apropia de vechea biserică după încă vreo cinci minute de mers.

Despre istoria locului, Neagu Djuvara scrie în “Ce au fost boierii mari în Ţara Românească - Saga Grădiştenilor (secolele XVI-XX)”: ​“Scânteia care a aprins răscoala din ultimii ani ai domniei lui Matei Basarab a sărit după bătălia de la Finta (17 mai 1653), când bătrânul domn nu şi-a ţinut cuvântul dat seimenilor în ajunul ciocnirii, de a le da după biruinţă o lună dublă de leafă. Se făcuse tare zgârcit bătrânul domn, dar va fi fost şi sfătuit cu viclenie de doi dintre boierii săi, marele vistier Ghinea [...] şi marele armaş Radu Vărzaru, învinuit de neînchipuite brutalităţi. Vodă se întorsese de la Finta rănit la picior şi zăcea în pat. Seimenii – cei mai mulţi de origine sârbă, dar aşezaţi în ţară de mai multă vreme şi cu legături cu pământenii – năvălesc Curtea strigând, zice cronicarul Radu Popescu, că nu le mai trebuie domn Matei vodă, bătrân şi bolnav, ci să se ducă să se călugărească şi-i cer, cu ameninţări, să le predea pe cei doi boieri ascunşi în palat. [...] Atunci, bătrânul domn, rănit şi ţintuit în pat, neputincios şi părăsit de toţi, predă răsculaţilor pe cei doi boieri, care sunt duşi în piaţă în mijlocul norodului şi măcelăriţi. [...] Bunea Grădişteanu, care fusese ani de zile vistier al doilea, iar acum [...] era chiar mare vistier, trebuie să se fi simţit şi el in primejdie şi să fi fugit în mare graba către muntele Vâlcana, unde îşi va fi amintit de o peşteră mică, spre capătul falezei de la vârful Vâlcana, abia mai lată decât trupul unui om. Acolo, desigur cu ajutorul unor localnici care-i vor fi fost prietenoşi, s-a ascuns. Oamenii din Vâlcana (azi Vulcana şi Vulcana-Băi) şi călugării de la mănăstirea Bunea şi-au transmis povestea din generaţie în generaţie până azi. Cum se va fi căţărat el acolo e greu de închipuit. Desigur nu cu o scară, care ar fi trebuit trasă apoi; pesemne, mai curând coborât cu o funie, de pe vârful falezei. Şi s-a bucurat, neapărat, de complicităţi locale, căci a fost căutat cu străşnicie mai multe zile şi n-a fost dibuit, şi n-a fost trădat de nimeni, ceea ce ar dovedi iarăşi că nu din rândul moşnenilor s-ar fi recrutat masa celor din popor care se alăturaseră seimenilor răsculaţi. Bunea [...] cunoştea locurile de vreo 35 de ani şi poate chiar copilărise în apropiere, deoarece bunicului său Neagoe i se zice „din Fieni”, care e un sat mare, la câţiva kilometri la nord de Vâlcana. Oricum va fi fost, se vede că, din straşnica spaimă pe care a tras-o cu acel prilej, s-a hotărât, în sfârşit, Bunea să împlinească la bătrâneţe făgăduiala pe care o făcuse în 1621 împreună cu tatăl său şi fratele acestuia de a ridica pe acel vârf de munte “o sfântă mănăstire”. Pisania, nouă, căci datează de la restaurarea din 1785, dar pare a fi copiat pisania veche, zice că ar fi fost zidită în anul 1654. E deci mai mult decât probabil că lucrările s-au început îndată după “păţania” din iunie 1653”.

Au trecut probabil mai bine de 35 de ani de când am urcat la Bunea pentru prima dată, iar azi e o vreme frumoasă, o dimineaţă de vară românească numai bună pentru asta. Îl întâlnesc pe Părintele Zosima, stareţul Mănăstirii. Ne aşezăm la umbră, pe nişte băncuţe de lemn, la o masă, tot din lemn, cu o faţă de masă simplă deasupra. Părintele are o figură serenă şi în acelaşi timp atentă, încadrată de o barbă albă. Pot numai ghici că la preluarea Mănăstirii barba era neagră. Din privirea lui simt fermitate, siguranţă, pe de-o parte, dar şi bunătate şi smerenie, pe de alta, un amalgam de însuşiri aşezate în timp şi întărite de-a lungul istoriei sale personale şi a strădaniilor vieţii de călugăr.

Răspunderea pentru destinele mănăstirii şi-a asumat-o, ca stareţ, prin anul 1994, preluând-o de la predecesorul său, Părintele Atanasie Costache. Mult mai mică, pe timpul acestuia, obştea număra doar trei călugări, dar în 1991 schitul de atunci, ce aparţinea de Mănăstirea Sinaia, a devenit Mănăstirea Bunea, aparţinând de Arhiepiscopia Târgoviştei. De-a lungul vremii, schitul a funcţionat cu intermitenţe, când cu obşte, când fără obşte, când a fost doar vreun paznic.

Părintele Zosima a venit de la o mănăstire sârbească, din Banat, o mănăstire mare, aproape de sat. Se numea „Săraca”, pentru că a fost pentru foarte mult timp părăsită. Biserica era făcută la 1240, într-un stil special ce nu semăna cu altele şi avea picturi de la 1700. Numai restaurarea picturii a durat 20 de ani. La un moment dat a preluat-o protopopiatul sârb de la Timişoara. Nu i-au spus părintelui Zosima să plece de-acolo, dar au adus un stareţ sârb. S-a dus la parohie ca să-şi găsească un loc potrivit. Într-o seară s-a gândit să vină aici. Şi a nimerit bine, că la Bunea căutau un stareţ nou.

– Când am venit aici, amărăciune! Erau patru-cinci călugări. Am făcut aprovizionarea, am învelit casa că ploua în ea şi apoi lucrurile au intrat în normal.

Organizarea este după tipicul monahal românesc, nu athonit, nu grecesc… Se fac slujbele în trei etape: seara “vecernie”, “utrenie”, dimineaţa, “Ceasurile” şi cu sfânta liturghie, care e cea mai importantă slujbă; noaptea se face “Miezul nopții”, unde nu sunt obligaţi să vină toţi.

– Avem o viaţă monahală normală, firească, spune Părintele, călugării sunt mai toţi şcoliţi, cu licenţe, unii fac acum facultatea. Sunt şi trei angajaţi civili care îi suplinesc pe călugări când merg la slujbe. Obştea este formată din nouă călugări, deci 12 cu toţii.

Am găsit aici si două icoane speciale, care atrag atenţia. „Rugăciunea lui Iisus” este pictată de Părintele Visarion Iugulescu. Prin anii ’60 a stat aici, dar icoana este pictată mulţi ani mai târziu, prin 1975. Cealaltă, cu dimensiunile cam 30x45cm, e realizată de Părintele Arsenie Boca, “Rugăciunea Sf. Maria Egipteanca”, cam pe la 1983.

Biserica veche s-a mărit la cât o vedem astăzi pe la 1872, dar din păcate toată structura de rezistenţă e compromisă; e legată cu un cablu pe la mijloc şi pe dinafară. Dacă îi dai drumul la cablul acela, se desface.

Vizitatori sunt foarte puţini. Sunt duminici, de toamna până primăvara, în care poţi să-i numeri de la 1 la 20.

– Sunt câte patru săptămâni la rând când nu vine nimeni! Din cauza drumului… Mai vin vara, când e timpul bun ca acum, câte 6, 8, câteodată şi 20. Din Târgovişte, Buciumeni, din alte sate; mulţi din Tătărani! Cei mai mulţi! La un hram, am văzut 20 de oameni odată! Oamenii care au probleme de sănătate nu vin că nu pot, iar tinerii pregetă să urce... Cei mai mulţi vizitatori sunt credincioşi, foarte rar numai turişti. Nu este genul de loc până la care vii cu maşina şi te dai jos direct în biserică. Trebuie să faci puţin efort să urci dealul.

Aici este şi locul unde vin preoţii de mir care fac abateri disciplinare. E un fel de pedeapsă. Trebuie să slujească în fiecare zi, 30 de zile, apoi sunt trimişi înapoi acasă. Iar în momentul în care pleacă de aici, trebuie să plece cu o recomandare de la Părintele Stareţ. Dacă recomandarea e bună, „scapă”, iar dacă nu, vin înapoi.

– E greu iarna, nu?, întreb.

– Dară nu ne-a obligat nimeni să venim! E greu, dar dacă prin viaţă treci numai aşa, cu uşurinţă…
De Părintele Atanasie Costache, fostul stareţ, nu ştiu prea multe, pentru că eu de îndată ce am venit, dânsul a şi plecat. Acum 20 de ani a fost mult mai greu şi totuşi a făcut casa asta, că cea veche a ars. Un singur călugăr mai e după 20 de ani, de pe timpul dânsului. Dânsul nu avea personal. Luaseră un tractor micuţ; şi acum îl avem... E foarte greu să stai în mănăstire cu convingere. Mulţi încearcă, de 20 de ani de când sunt eu, în jur de 150 de inşi, i-am scris, au încercat să vină, să stea, să ducă o viaţă austeră. În primul rând trebuie să se împace între ei. Asta e problema. Dacă nu se împacă între ei, nu pot sta. Ei, când vin din lume, nu vin sfinţi. Vine fiecare cu viciile lui. Încercăm a-i ajuta să se debaraseze, le explicăm o dată, de trei ori, de o sută de ori..., de două sute de ori. Nu se poate? Du-te! Ştiu oameni care pot să se modeleze, ştiu ce însemnă valorile morale, dar sunt foarte, foarte puţini. În final, lui nu-i trebuie efort ca să o facă. Îi trebuie vocaţie!

Aici se editează nişte broşuri, frumos colorate, cu un apel de suflet pe copertă… Se vând cu un leu şi ceva, mai mult pentru popularizare. Au ajuns în toată ţara. Oamenii au trimis unul cinci sute de lei, unul cinci lei… s-au strâns, aşa, încet, încet… Materialele le-au cărat în trei ani. Biserica nouă a fost ridicată în anul 2000, începută cu trei ani înainte, mai apoi complexul din spate, casa monahală.

Acum, cu ajutorul Primăriei şi al primarului din Vulcana-Băi e tras curent electric de jos până la mănăstire, prin subteran. Apa este undeva la un kilometru de aici, într-o vale, şi de acolo o aduc cu nişte pompe speciale sus, într-un „castel”. Din acesta, apa curge la o cişmea, afară, şi se foloseşte doar la bucătărie. Numai atât, mai mult nu se poate folosi, pentru că altfel se termină. E puţină apă, doar pentru animale şi alimentaţie. Pentru spălat, nu. Pentru spălat sunt nişte bazine, în spatele gospodăriei, vreo şapte şi ploaia le alimentează şi rămâne apa limpede-limpede. Vara, vacii îi dau apă de ploaie. Vin unii oameni şi se spală pe picioare  la cişmea, nu ştiu cât de preţioasă e apa aici. Au încercat, au adus nişte fântânari. Pe toate dealurile astea nu este apă. E un mod de viaţă de jertfă! Când nu era curent electric, mergea un călugăr cu un cărucior, alteori pe spate, cu bateria; o punea şi stătea acolo jumătate de zi, în frig, aştepta să pompeze apa.

– Acuma ne-am străduit, spune Părintele Zosima, a fost un credincios din Galaţi care a strâns bani. Ne-a costat enorm de mult cablul, vreo 80 de milioane de lei vechi. Merge de aici, de unde avem  noi tabloul, până acolo. Acum când mergem acolo, numai apăsăm pe buton şi apa urcă singură.

Donaţiile şi contribuţiile sunt primite mai ales de la oamenii din Moldova şi Bucovina, niciunul din Vulcana! Părintele Zosima are un registru de la preluarea mănăstirii încoace, unde a scris toate ajutoarele. S-a uitat în el şi nu e niciunul! Părintele Florin din Vulcana (decedat) le-a interzis mai demult localnicilor să vină la Bunea…

– Eu l-am înţeles pe el, într-un fel, îmi spune Părintele. Dacă oamenii veneau aici, nu mai mergeau acolo. Preotul caută să-şi atragă credincioşii lui. Nu ştiu dacă mai vin într-un an doi oameni din Vulcana… El s-a plâns la centrul nostru (şi pe bună dreptate) că oamenii se împart la Bunea şi la Centrul Ecumenic. I-au spus: caută să îi atragi. Nu a făcut nimica rău.

– Ce planuri aveți?, îl întreb pe Părinte.

– Planurile... N-am nici un plan, că n-am bani! Am dorinţe. Dorinţe am. Să reuşesc, să mă străduiesc să fac drumul. Nu să-l fac să circule maşinile pe el, că nu se poate – e pământ, pământ. Vreau să-l fac drum forestier bun, pe care să se poată circula măcar vara. Alte dorinţe nu am. Numai să dea D-zeu să fiu sănătos, să pot să-mi conduc băieţii ăştia care sunt aicea, să menţinem ceea ce este. Nu suntem nici literaţi, nici poeţi, nici scriitori, suntem doar nişte oameni simpli. Oameni simpli, care ne ocupăm cu problemele noastre de călugărie şi cam atât, nimic spectaculos. Viaţa e frumoasă, e liniştită. Un lucru de care mă bucur foarte mult e că avem foarte multă înţelegere. Nu sunt discuţii, contradicţii. Linişte foarte multă, iarna e extraordinar de multă linişte. Avem ce face: citim. Zicea cineva că nu se poate să te saturi de linişte. Uite, spun eu că nu e aşa!

Am plecat de la Mănăstirea Bunea cu gânduri multe, suficient de multe pentru drumul de întoarcere din vârful dealului. Pădurea mă ferea de dogoarea amiezii de vară şi coboram pe cărare aproape automat, având cuvintele Stareţului Zosima în minte, rostite după o scurtă convorbire telefonică, ce ne întrerupsese discuţia mai devreme:

– Scrieţi-mi, vă rog, pe o foaie, acolo!, îmi zice în timp ce ascultă la telefon, „Vasile şi Andrei, morţi”. Scrieţi-mi mai mare un pic. Morţi, morţi! Şi-o cruce, aşa, mare, acolo! Toţi ne ducem mai devreme sau mai târziu şi după noi, uite ce rămâne! Ce am făcut…

---

* CV