PROZĂ - Gabi MAREȘ

Scrânciobul (III)

     O familie numeroasă, în care se aşază în jurul mesei şase copii, este, în general, greu de hrănit, orice sens ai atribui verbului a hrăni: a asigura mâncarea, a o pregăti, a o pune pe masă. Pe lângă cei opt membri ai familiei, în gospodăria învăţătorului Ion Gh. Mareş se mai afla şi cel puţin o femeie pentru ajutor, ceea ce sporea numărul celor chemaţi la masă. Gurmand, Tata-Mare avea grijă ca masa să fie îndestulătoare şi variată. Listele de cumpărături dovedesc că, în ceea ce priveşte hrănirea familiei, el se străduia ca, în funcţie de anotimp, toată lumea să fie satisfăcută, dar mai ales să fie asigurate nevoile de creştere sănătoasă a copiilor.
     Mama spunea – uimindu-ne într-o vreme când, nici dacă stăteai la cozi ore întregi, nu reuşeai de multe ori să aduci nimic acasă – cum proceda ea, chiar şi în timpul războiului, făcând cumpărături la Târgovişte: mergea mereu la acelaşi magazin de coloniale, făcea comandă pentru produsele dorite, plătea şi pleca. La cursa de întoarcere la Vulcana, venea băiatul de prăvălie cu pachetul care conţinea cele comandate. „Doamne, asta-i de poveste!” ziceam eu şi mă gândeam că nici nu intram bine în casă, venind de la şcoală, şi îmi dădea telefon doamna Lungu, colega mea, care stătea lângă alimentara de la Caraiman: „A băgat brânză! Veniţi repede că vă ţin loc la coadă!”. Mă mutam de pe un picior pe altul, vedeam tot spectacolul acela mizer în care oamenii se insultau, ţipau unii la alţii sau la vânzătoare: „Daţi numai un kilogram ca să se-ajungă!”; „Ce te-mpingi, mă?!”; „Hei, hei, tovarăşu’, treci la coadă!”; „Un’ te vâri, femeie, că eşti în urma mea?!”; „Gata, s-a terminat, nu mai e!”; „Aţi pitit-o, mama voastră, să vă rămână vouă, s-o daţi pe sub mână!”.
     Sâmbăta dimineaţă, când şi când, ajungeau în piaţă şi păsări vii – câteva găini, două-trei curci, câte un curcan – aduse de ţărani care ţineau la preţ. Pe bună dreptate: ca să creşti păsări îţi trebuie grăunţe. Cu cât luau de la colectiv, abia puteau să-şi crească un porc şi câteva păsări pentru ouă. Cei cu bani mulţi nu stăteau la cozi, nu cumpărau din piaţă. Ajungeau însă aici ţiganii Târgoviştei, barosani pe care, deşi îi găseai mereu pe străzi fără nicio treabă, erau plini de bani şi aroganţi. Ei erau cumpărătorii păsărilor vii. Ţineau curcanii de picioare cu aripile desfăcute ca să se vadă bine cine sunt ei, ce mănâncă, în dispreţ pentru restul lumii.
     Stau la coadă la pui: cel mult doi puişori de la avicola Titu, „fraţii Petrăuşi”. Trec pe lângă noi, în ceată, ţiganii – graşi, borţoşi, cu ghiuluri (or fi din aur?), urmaţi de pirande gălăgioase. Merg încet pe lângă cei aşezaţi la coadă şi vorbesc tare:
     – Ite, băăă, cucoanili cum stă să cumpere mortăciuni! Ptiu! N-aş mânca...
     Mă grăbesc să ajung la şcoală. E şapte şi jumătate, trebuie să traversez toată Târgoviştea şi să ajung la timp. În dreptul pieţei mă întâlnesc cu preotul nostru, Nestor Dumitrăchescu. „Sărut mâna, părinte!”. Mi se adresează pe numele cu care m-a botezat. Îmi spune că a venit cu rata de cinci ca să cumpere carne. A apucat ceva carne de vită pentru ciorbă. „Înainte, îmi spune, veneam la hale şi cumpăram ce doream, muşchi, pulpă, cap de piept, creier, ficat, rinichi. De mânzat, de viţel, de porc, de batal. Erau aşezate pe specialităţi şi îi spuneam vânzătorului taie de-aici!”. Alte vremuri! Eu mă grăbesc la şcoală. Pe tot drumul îmi imaginez lumea aceea îndestulată şi politicoasă despre care mi-a vorbit preotul. Nici prin minte nu-mi trece că, peste câţiva ani, va fi și mai rău: voi sta ore întregi la coadă pentru o pungă de oase. Dacă aveai noroc, luam două.
     În faţa pieţei 1 Mai este un magazin alimentar care nu prea are ce vinde în afară de creveți aduși din Vietnam. În vitrină - mulaje din ghips: două bucăți prăfuite de cașcaval și una de salam, despre care mai întreabă câte un copil „ce jucării mai sunt și alea”. În spate, s-a făcut o gheretă şi un ţarc, asemenea celui de la stână, prin care trebuie să treacă o singură oaie la muls. Acolo se vinde carne preambalată – pungi de un kilogram, în care mai găsim şi câte o bucatică de carne. Se ştie de seara că dimineaţă „bagă carne”. „La ce oră?”. „Nu vrei să ţi-o aducă şi acasă?”. Mereu e cineva care să-ţi închidă gura şi să-ţi inducă starea că „e bine şi aşa”. Încearcă numai să-l contrazici!
     Sâmbăta asta avem „zi metodică” şi o vom folosi pentru „studiu individual”: eu spăl rufe, fac curăţenie, calc, fac mâncare. Sebi, care mai bine stă nemâncat decât la coadă, n-are încotro: cu noaptea în cap se duce la coadă la carne. În jurul prânzului mă duc să văd ce
s-a-ntâmplat. „O fi zis ceva şi nici măcar nu ştiu pe unde să-l găsesc. L-au dus”.
     Stăm aproape de piaţă. Nu văd pe nimeni cu vreo pungă de carne în mână şi nici vorbind tare, satisfăcut de izbândă. Văd însă, de departe, coada formată în coloană de trei-patru inşi, ajunsă până în faţa magazinului. Acum a sosit maşina. O descarcă. În marea de femei, impasibil, cu o revistă în faţă – Sebi. Îl scot de acolo şi intru eu. Or fi vreo sută în faţa mea. În jurul meu chipuri cunoscute din cartier, de pe stradă, de la cozi. Linişte. Nimeni nu zice nimic. Femeile au văzut schimbarea noastră şi par să se destindă puţin. Una mă întreabă: „Doamnă, cine e dumnealui?”. „Bărbatul meu!”. „Doamne, a stat atâta timp aici şi n-a scos o vorbă! Noi, ca femeile, am mai zis ba una, ba alta. La un moment dat a plecat şi ne-a rugat să-i ţinem rândul. Atunci am fost sigure că e de la securitate şi că se întoarce cu duba să ne ia. Dar am stat aici, să nu ne pierdem rândul”. „Ar mânca şi el o bucăţică de carne...”. „Să intre în rând şi să luaţi amândoi”, spun femeile eliberate de teamă. Al naibii dom’ profesor, uite că ne-am ales cu patru pungi de carne.

     În acel an 1925, ca şi mai târziu, Tata-Mare aducea de la Târgovişte, de la Pucioasa sau chiar de la Bucureşti, cele necesare pentru completarea mesei familiei lui numeroase.
     Dar cum reuşea Mama-Mare, mai ales în zilele de iarnă, să folosească un spaţiu atât de mic ca bucătăria ei, pregătind mâncare pentru atâtea guri? Pe deasupra, niciodată nu era singură în bucătărie. Întotdeauna se găsea cineva care mai mult încurca decât ajuta.
     Se făcea noapte de-a binelea şi nu-mi venea să plec acasă de lângă plita pe care se fierbea laptele în tuciul din care abia se răsturnase mămăliga. Bubuitul făcut la spargerea stratului de mămăligă de pe fundul tuciului şi aroma răspândită în camera micuţă mă ţintuiau pe scăunelul pe care eram aşezată. Ştiam că voi fi certată acasă, pentru că „nu e frumos să mai stai în casa omului când se pregăteşte masa”, dar mi-era greu să plec tocmai atunci. Mâncam, fireşte, lapte cu mămăligă şi mi se părea cea mai delicioasă mâncare, deşi aveam şi noi acasă, de multe ori, aceeaşi cină simplă.
     Mama-Mare avea tot felul de crătiţi şi oale. Numai în anul 1925, la 16 iunie, Tata-Mare a dat 870 de lei pe vase de bucătărie: „o oală mare cu smalţ roşu (340), două oale albastre (150), o tigaie (200), două farfurii mari (80)”. Printre oalele şi crătiţele ei era şi o ciudăţenie: emailată, albă, burtoasă şi cu o toartă zdravănă – o oală de noapte, totdeauna strălucind de curăţenie. O primise cadou, dar, văzând-o atât de frumoasă, refuzase să o facă de ruşine folosind-o în scopul pentru care fusese creată, aşa că albeaţa ei o îmbrăţişa pe cea a laptelui. Mama-Mare era mereu certată pentru folosirea inadecvată a vasului, dar n-a renunţat niciodată la întrebuinţarea lui aşa cum a vrut ea.
     În bucătărioara Mamei-Mari încăpeau soba cu plită şi cuptor, o masă şi câteva rafturi cu farfurii, căni, pahare, tacâmuri şi recipienţi pentru sare, zahăr, orez, griş, condimente. Găleţile cu apă erau ţinute afară, pe mica prispă de la ieşirea din bucătărie. Acolo ne spălam pe mâini înainte de a mânca. Era un locşor care îmi plăcea mult, poate pentru că noi nu aveam aşa ceva acasă.
     Partea aceea de casă – bucătăria – era plăcută şi ademenitoare nu numai prin mirosurile şi căldura ei, ci mai ales că acolo se dezlegau uşor limbile şi ce nu puteai să auzi în casă sau în curte, aflai pe lângă soba din bucătărie.
     Când, în 1997, acestui spaţiu i s-a dat o altă destinaţie, Cica, sensibilă şi talentată, mi-a scris: „Dragă Gabi, îţi las, ca de la bunică la bunică, o mică poveste în versuri. Te rog s-o povesteşti Adelei. Pentru noi, soba Maichii (aşa i-au spus strănepoţii) a însemnat o bună parte din viaţă. Pentru urmaşi, ea va fi o filă din istoria familiei”.
     Poezia are şi o dedicaţie: „Adelei şi celorlalţi copii din neamul Mareş”.

     Bătrâna sobă (poveste)

Soba din bucătăria mică
A fost pentru noi o a doua bunică:
Era oglinda Maichii-Mari,
În care se privea fără ochelari,
Cu ochii ţintă la tuciul de mămăligă
Sau la carnea pusă să se frigă
Lângă oala cu lapte jucăuş,
Ce sare în foc acuş-acuş!
Şedea soba în colţ cuminte
Şi, neputând scoate cuvinte
Prin gura-i ştirbă, fără uşă,
Arunca scântei de aur din cenuşă
Şi şoapte ne-nţelese (de iele
Preschimbate în foc de nuiele?).
Ziua, gătea soba fel de fel:
Ciorbe, zarzavaturi, purcel,
Câteodată o plăcintă în cutor,
Friptură de pui prins pe răzor,
Jumări stropite cu mărar,
Ardei şi vinete coapte pe jar,
Supă cu găluşti, pilaf, clătite
Ori scoverzi dibaci împletite.
După masă, ce s-ar fi culcat!
Dar veneau în goană vase la spălat
Şi din nou pornea soba să fiarbă oala,
Fără s-o doboare oboseala...
Mai târziu, aşa, pe înserat,
Maica pregătea nişte păsat,
Iar ai casei stând pe vine, roată,
Dădeau gata farfuria toată.
Tot în faptul serii, drept sub vatră,
Cloşca cu puii duraseră şatră,
Căci, ascunşi printre lemne de ea,
N-aveau teamă de roşcata cea rea.
Dar soba, nu e de mirare,
Se simţea cocoană cu stare,
Când pe plita-i arsă şi cu creţuri
Se fierbeau încet, încet dulceţuri.
Ce parfumuri! Ce dantele înspumate
Cuprindeau tingirile rotate,
Lângă care Maica sta de pază
Să nu vină vreunul să se arză!
Şi, fiindcă era foarte cuminte,
Soba primea, la zile mari, veşminte
Albe şi curate cum e neaua
Din var proaspăt pus cu bidineaua.
Totuşi, cea mai mare sărbătoare
Era pentru sobă ziua-n care
Maica, terminând treaba pe-afară,
Sta să facă lumânări de ceară.
Bulgărele moale încălzit de ele
Trimitea spre cerul plin de stele
O mireasmă blândă, ce urca în sus,
Pân’ la pragul Domnului Iisus.

Astfel i-a slujit soba pe toţi:
Pe stăpâni, copii şi pe nepoţi
Şi chiar pe urmaşii lor mai mici –
Cea de-a cincea generaţie de voinici.
                         *
Astăzi soba Maichii nu mai este
Va rămâne doar o tainică poveste
Scrisă astăzi, iute, pe hârtie,
Pentru prichindeii ce-or să vie.

1 mai 1997               Tanti Maricica

     Îţi mulţumesc, Cica, în numele Adelei, al lui Iani şi al Sabinei, al lui Tudor, al Sandrei şi al Lydiei, al lui Mihăiţă şi al Anei-Maria, al Theei, al tuturor stră-strănepoţilor care vor mai veni.

     Cu ce-şi hrănea învăţătorul Ion Gh. Mareş familia?
     În primul rând, cu ceea ce se putea produce în propria gospodărie. Ca la oricare gospodar din localitate, se găseau şi în cea a învăţătorului cel puţin două vaci, câţiva porci, păsări pentru ouă şi carne. Era nu numai o necesitate, dar şi o obligaţie, ca învăţătorul din mediul rural să aibă o gospodărie întemeiată. La inspecţiile şcolare, obligatoriu se făceau observaţii cu privire la gospodărie, la preocupările dascălului dincolo de localul şcolii. Învăţătorul trebuia să demonstreze că este un exemplu pentru localnici din toate punctele de vedere. Prin urmare, tot ce se putea produce într-o gospodărie ţărănească din zona colinară, în care se află localitatea, dădea roade şi în cea a lui Tata-Mare.
     Aşa că, rareori, în acel an, 1925, carnea se găseşte pe lista de cheltuieli. Se tăiau câţiva porci pe an cu dichisul ştiut de bărbaţi pricepuţi să pârlească, să spele şi să porţioneze animalul. La 24 decembrie 1925, deci în Ajunul Crăciunului, găsesc în jurnal: „20 lei preotului pentru molifta cărnii de porc” şi „10 lei icoană”. A doua însemnare trimite la un obicei păstrat şi astăzi: în Ajunul Crăciunului, fiecare casă primeşte un mic ceremonial al închinării la icoana Fecioarei Maria cu Pruncul, în aşteptarea Naşterii Domnului. Dar de obiceiul moliftei cărnii de porc în Ajunul Crăciunului nu-mi amintesc. Să fi fost o rugăciune de apărare a sănătăţii familiei la consumul cărnii de porc ispititoare, dar greu de digerat? Ori poate o rugăciune care să întărească încrederea familiei că acea carne poate fi mâncată cu siguranța că este curată, fără paraziţii cauzatori ai teribilei trichineloze, într-un sat în care nu exista medic veterinar? Poate rugăciunea includea şi iertarea păcatului că, la pomana porcului, în postul Crăciunului, toţi cei care au luat parte la sacrificarea animalului, fără de care nu se poate imagina Sărbătoarea Naşterii Domnului, se înfruptaseră serios din carnea acestuia.
     Ca şi astăzi, carnea de porc era păstrată fie afumată, fie în vase cu untură. Se afumau şuncile, porţionate în şuviţe nu prea late, cu şoriciul crocant şi arămiu, costiţele, pe care rămânea puţină carne, numai atât cât să dea de furcă dinţilor dornici s-o rupă de pe os, muşchiuleţii, carnea cea mai fragedă, care devenea astfel un rege al mezelurilor din gastronomia vulcăneană, şira şi oase numai bune pentru ciorba de fasole, un jambon care urma să fie apoi fiert în zeamă de varză cu piper şi foi de dafin, şi, mai ales, cârnaţii şi caltaboşii, care, în ordinea preferinţelor, se terminau cei dintâi. Muşchii, prăjiţi bucăţi, împreună cu cârnaţii afumaţi, erau aşezaţi în oale mari de pămînt ori în vase emailate, special cumpărate, acoperiţi cu untură fierbinte, sărată, şi puşi apoi în beci spre a fi mâncaţi după ce carnea proaspătă sau afumată s-ar fi terminat. Pentru fripturi şi sarmale se păstra la ger carne proaspătă, cu grijă mare să nu cumva să ajungă la ea vreo păcătoasă de pisică. În anotimpurile mai calde, carnea proaspătă se păstra în gheţărie.
     În spatele biroului fusese săpată o groapă destul de mare şi adâncă, pe care, iarna, când gerurile erau năpraznice, Tata-Mare avea grijă să o umple cu bucăţi mari de gheaţă aduse cu săniile de la Ialomiţa şi înfofolite în paie. Gheaţa era necesară vara la Cooperativa „Mihai Viteazul”, dar puteam păstra şi noi carnea proaspătă, cumpărată peste an, sau pepenii.
     Pe drum, în iulie şi august, treceau căruţe cu pepeni de vânzare, satul răsuna de chemări – „Hai la pepeni!”. Astăzi căruţele sunt înlocuite de maşini, iar pepenii sunt aduşi tocmai de la Dăbuleni. Tata oprea căruţa, alegea pepenii, verifica dacă au codiţele uscate, îi strângea în braţe să le audă pârâitul şi ne chema să-l ajutăm la cărat. Pe unul îl mâncam imediat, mozolindu-ne până la urechi cu miezul roşu şi dulce. Pe ceilalţi îi duceam la gheţărie. De dus îi ducea de obicei tata, ca să-i aşeze cu grijă în ghiaţă, doar să se răcească, nu să şi îngheţe. De adus, ne trimitea pe noi, copiii. Rareori îi aduceam întregi, deşi eram avertizaţi să nu-i scăpăm din braţe. Mama zicea că dinadins facem asta, fiindcă nu mai avem răbdare până acasă să-l mâncăm „omeneşte”.

     Mă întâlnesc cu profesorul Cuza Drăghici. Este din Vulcana de Sus şi cu câţiva ani mai în vârstă decât mine. Suntem încântaţi de întâlnire. Ca un nene ce îmi poate fi, mă întreabă în glumă:
     – Ce mai fac brânzarii?
     – Bine, răspund, ştiind că despre mine e vorba. Dar gărăgăneii?
     Râdem pe seama poreclelor ce şi le dădeau vulcănenii din cele două sate. Habar n-am de ce le spuneam aşa colegilor mei din satul vecin, dar ştiu foarte bine de ce ne spuneau ei nouă „brânzari”.

     Una dintre imaginile foarte clar înregistrate de copilul crescut la ţară care am fost este întoarcerea vitelor de la izlaz. Ca într-un ritual al serilor de vară, trecerea greoaie a vitelor cu burţile şi ugerele pline, praful ridicat din drumul de ţară frământat de atâtea copite, zgomotul făcut de cireada în mişcare, amplificat de zbieretele prelungi ale câte unei vaci simţind apropierea de casă şi de viţelul încă neînţărcat, tălăngile unora care, bizar, nu acceptau turma şi se pierdeau singuratice prin vreun luminiş de pădure, unde puteau fi găsite după cântecul în mişcare de la gâtul lor, glasul câte unei gospodine îndemnându-şi cu năduf animalul să intre în curtea ei, nu într-a vecinului, toate acestea dădeau momentului semnificaţia unui eveniment. Erau atât de multe vaci, încât această întoarcere marţială dura minute în şir ca o paradă a unor greoaie care de luptă. Ne ridicam pe vârfuri pe laţul de jos al gardului pentru ca privirea să ne ajungă dincolo de înălţimea lui şi luam parte la spectacol. Chiar dacă am fi avut voie, nu ieşeam la drum. Ne era frică.
     Ceva mai devreme, trecea, în sens invers, Vintilă cu boii comunali, doi-trei tauri pentru care se făcuse Pe Vale la Izvor „grajdul comunal”, dar păşteau în locuri îngrădite pe lângă primărie. De ăştia chiar ne temeam foarte tare. Mugetele lor vârau imediat toţi copiii în curţi şi nu s-ar fi putut spune că adulţilor nu le păsa de ei.
     De la atâtea vaci se mulgea atâta lapte şi se făcea atâta brânză, încât vulcănencele umpleau pieţele din Pucioasa şi Târgovişte cu produsele lor: lapte dulce şi covăsit, brânză, smântână, unt. Cărau şi în satele vecine găleţi pline cu brânză. În acest fel şi-au salvat familiile de la cumpliţii ani de război şi de secetă, au făcut faţă cotelor impuse de comunişti şi zestre fetelor de măritat ori şi-au ţinut copiii la şcoli.
     Aşadar, în localitatea noastră de deal, vaca era principala sursă de venit, iar cel mai sigur produs pentru vânzare era brânza, încât noi, localnicii, eram „brânzari”, adică negustori de brânză. Asta nu e deloc de ruşine. Bine că nu ne spuneu „văcari”! Poate că asta ne-ar fi supărat. Ba nu! Nu-i avem noi, dâmboviţenii, pe Văcăreşti, neam mare de boieri cărturari şi patrioţi, începători de poezie românească? Unde nu eram noi, vulcănenii, Văcăreşti ca aceia!
     Nici bunicii, nici noi nu dădeam cele trei-patru vaci, care se adunau de la două gospodării, pe izlaz. Acesta rămânea pentru mine un spaţiu însufleţit de mişcarea vitelor, de clinchetul tălăngilor, de vocile copiilor, loc la care nu prea aveam acces. Oamenii n-aveau bani de prăpădit pentru a angaja un văcar. Vitele erau păzite, cu rândul, de copii. Vacile păşteau şi copiii se jucau. Auzeam glasurile lor chemându-se şi nu-mi închipuiam un spaţiu mai frumos al libertăţii de a face ce doreşti decât izlazul comunal. Auzeam această însufleţire a locului în primele ore ale dimineţii, căci de aici începe păscutul zilnic. Şi eu şi fetele mele ne-am trezit în copilărie în aceste sunete care se stingeau repede, căci dealul din apropiere închide orice perspectivă şi estompează zgomotele. Dincolo de deal continua joaca atât de râvnită.
     Aşezate de dimineaţă în căruciorul lor dublu, gemenele Ancăi, la un an şi jumătate, ascultau cu plăcere sunetele de pe izlaz, ridicau câte o mânuţă şi ziceau zâmbind: „Vaca!”. Uite aşa, Sandra şi Lydia învăţau să vorbească limba mamei lor!
     Având, de obicei, două vaci, rareori şi numai pentru perioade scurte, se întâmpla ca familia învățătorului să fie lipsită de lactate. Când se întâmpla totuşi, laptele duce sau bătut, caşcavalele micuţe afumate şi păstrate în mălai ca să rămână proaspete, felii de brânză sărată sau de caş dulce veneau de la Mămica, soacra învăţătorului. Dacă şi vaca acesteia înţărcase, nu era nicio problemă să găseşti în sat lapte sau brânză. În acel an, 1925, la 2 februarie, s-au plătit cuiva 72 de lei pentru brânză, iar „finei Mariţei lui Gh. Il.Dobrescu, 100 de lei pentru ouă”. Nu e de mirare că la Vulcana, mai ales iarna, ouăle sunt mai scumpe decât brânza. Tata-Mare optase pentru creşterea unor vaci frumoase din rasa Schwjz. Erau mai mari decât vacile localnicilor şi, fiind bine îngrijite, dădeau lapte mult. Din acelaşi neam era şi Fetiţa noastră, blândă şi ascultătoare, încât era suficient să o strigăm ca să vină acasă de la păscut.
     În timpul cotelor, când trebuia să duci obligatoriu la centrul de colectare o cantitate mare de lapte pentru fiecare vacă, am fost trimisă cu o găleată plină – probabil 12 litri – ca să scăpăm mai repede de acea impunere supărătoare. „De când e muls?”. „De dimineaţă.”. „Nu se poate să fie numai o mulsoare”, a zis cineva. „Să-l gradeze!”, a zis altcineva, convins că laptele e botezat. Eram acolo un copil care nu prea ştia ce o să iasă din acea tevatură. Dar când laptele Fetiţei a avut grăsime la limita superioară, am fost de-a dreptul mândră de văcuţa noastră.
     Dacă Fetiţa avea un nume ce arăta dragostea noastră pentru un animal care ne hrănea pe toţi, vacile Mamei-Mari aveau nume aparte. Una era Crişa. Nu era Dumana, Lunaia, Mărţana, nume obişnuite de vaci, nici Nela sau Leana, cum fuseseră numite altele în aceeaşi gospodărie. De ce să legi numele ăsta? Nici de ziua în care a venit pe lume, nici de o persoană cunoscută cu care semăna la vreun nărav.
     În toamna anului 1939, când Polonia a fost invadată de armata germană, mii de polonezi au plecat în refugiu în România. Câţiva dintre ei au ajuns şi la Vulcana. Printre ei se afla o doamnă tânără, frumoasă, elegantă care a închiriat o cameră la Ion Titei, doamna Krischa.
M-am născut în aceeaşi toamnă şi Mama ne lua pe mine şi pe Radu la plimbare prin parc. Stăteam atunci la Mama-Mare a Bătrână lângă Titei. Această poloneză, mereu emoţionată în prezenţa copiilor, ne însoţea în plimbare. Era probabil de vârsta Mamei şi purta tristeţi ce puteau fi numai bănuite. Mama şi Krischa nu puteau sta de vorbă, poloneza ştiind numai câteva cuvinte româneşti. Nici Mama nu era fericită: Tata era concentrat tocmai la Oradea. Războiul se apropia de români. Nu e ciudat să ţii minte un eveniment – trecerea refugiaţilor polonezi prin Vulcana – numai pentru că cineva din familia bunicilor a numit văcuţa fătată în acel an ca pe frumoasa poloneză? Seara, la mulsul vacilor, ne luam căniţele şi beam lapte proaspăt de la Crişa. Spuma umplea repede căniţa şi ne lăsa pe faţă urme albe, pe care le arătam cu degetul unul altuia, distrându-ne.
     Ultima vacă pe care a avut-o Mama-Mare a fost Panseluţa, de la care au băut lapte strănepoţii: Mădălina, Barbu, Ileana, Anca.
     În gospodăria bunicilor se tăia din când în când câte un viţel. De obicei, viţeluşele erau crescute fie pentru a înlocui una dintre vacile îmbătânite, fie pentru a fi vândută, în timp ce bouleţii erau sortiţi tăierii. În sat, animale de povară erau caii. Căruţă cu boi nu avea, prin preajma noastră, decât nea Gheorghe Titei, un bărbat voinic la care mă impresiona mustaţa stufoasă. Acesta era veteran din Primul Război Mondial şi fusese împroprietărit cu pământ. Vorbea tare, răspicat. I-a moștenit vocea strănepotul lui, Ghiță. Când, în anii colectivizării, se punea problema luării pământului – sub mincinoasa formă a intrării la cerere, din convingere, în gospodăria colectivă – nea Gheorghe Titei se opunea în gura mare: „Cu sabia l-am câştigat, cu sabia îl apăr!”. Greu de crezut că nea Gheorghe mai avea sabie, dar vorbele lui, pe care le repeta Tata, au rămas pentru mine cu valoare emblematică pentru rezistenţa ţăranilor la colectivizare. Localitate din zonă de deal, Vulcana a avut parte, numai pentru o vreme, de o formă mai simplă de colectivizare – întovărăşirea. Tata a fost nevoit să cumpere câteva oi date într-o turmă comună, pentru care plătea unui cioban şi primea ceva brânză de burduf şi o parte din lână. Era înscris şi cu câţiva stupi pe care tot el îi îngrijea şi era obligat să predea miere şi ceară. După ce comuniştii au găsit şi la Vulcana susţinători şi s-a aşezat primar un cismar din vecini, nea Gheorghe Titei, în culmea nemulţumirii, mai ales că cel ajuns în fruntea comunei nu era cel puţin un meseriaş bun, se întreba retoric: „Ca câţi cizmari să fie în ţara asta?”. Nu mulţi, dar buni, nea Gheorghe! Unul a ajuns preşedintele ţării pe viaţă!
     În sat exista o măcelărie care vindea mai ales carne de vită. Pentru hrana familiei, săptămânal erau tăiate păsări din care se pregăteau oale mari cu ciorbe acrite cu zarzăre verzi, aguridă, măcriş, zeamă de castraveţi puşi la murat şi, cel mai des, cu zeamă de varză, aromate cu leuştean, în alternanţă cu supa aurie în care se lăfăiau găluşte galbene şi dolofane. Aromele grădinii şi culorile ei vii descoperite în farfurie ispiteau, încât nu cred ca cineva să fi făcut mofturi în faţa unei asemenea bogăţii de senzaţii. Nu  altfel trebuie să fi fost în acel an, 1925. Ouăle fierte moi, făcute ochiuri sau omletă cu ceapă verde şi mărar formau, de obicei, baza mesei de dimineaţă. Cu mămăligă, unt, brânză, caşcaval afumat, ouăle formau un delicios fel de măncare – unt cu mămăligă – ca şi ochiurile în ciulamaua de urzici.
     Bineînţeles că în bucătăria Mamei-Mari se preparau şi tot felul de legume pe care le cultiva în grădină sau le cumpăra de la sârbii veniţi de la Târgovişte cu căruţele încărcate. De la untişorul cules din luncă pentru salată, urzicile crescute pe lângă toate gardurile, leurda cu miros de usturoi, păpădia amăruie, măcrişul acrişor la loboda, dovleceii, fasolea verde sau uscată, cartofii, morcovii, roşiile, ardeii, varza, semănate şi îngrijite în propria grădină, toate erau folosite la mesele de post sau gătite cu carne. Poate cineva să nu înghită în sec când se gândeşte la cratiţa mare unde fierbeau, aşezate roată-roată, sărmăluţe în foi de viţă, albite apoi, în farfurie cu smântână? Sau la roşiile umplute cu orez purtând deasupra o căciuliţă verde de pătrunjel proaspăt cules din grădină şi mărunţit? Ori la salata de lăptuci cu ceapă verde, câteva frunze de leurdă, mărar din belşug, untdelemn şi oţet de miere? O să spuneţi că mâine, poimâine, săptămâna asta o să faceţi şi voi o asemenea mâncare. Vă înşelaţi. Mai are vreunul dintre noi plita sub care sunt băgate găteje pentru ca mâncarea să se facă încet, folfotind în cratiţă până scădea bine?
     Ca întotdeauna, erau folosite şi atunci, în 1925, darurile pădurii – ciupercile. De la „bureţii de prun”, care cresc şi astăzi în grădina noastră aşezată la poalele pădurii, până la ghebele răsărite după ploile de toamnă, toate ciupercile îmbogăţeau masa familiei. Copiii erau învăţaţi de mici să le găsească şi să le deosebească pe cele comestibile de cele otrăvite.
     Ciulama, delicioase tocăniţe, ciorbe acrite cu oţet – bineînţeles de miere – salate cu usturoi sau numai presărate cu sare şi fripte pe plită, ciupercile îmbogăţeau masa familiei. De sub frunzele uscate ale anului trecut scoteau o bucăţică de pălărie şi se făleau cu mărimea şi culoarea roşiori şi vineciori, minătărci, creasta cocoşului. În grădină, pe lângă grămezile de gunoi de grajd, creşteau ciupercile albe, delicioase pentru tocăniţe. Căutaţi erau şi bureţii lăptoşi care, după ce sunt scoşi din usturimea şi amăreala sucului lor alb, fripţi sau fierţi, tăiaţi şuviţe şi amestecaţi cu usturoi, mărar, ulei şi oţet, deveneau o salată foarte apreciată. Mama îi mura în oţet pentru iarnă.
     Lăptoşii ăştia, pe care în copilărie îi găseam imediat ce intram în pădure, m-au făcut de ruşine în prima mea săptămână de liceu. Era perioada când profesorii începeau să-şi cunoască elevii. Când profesorul de muzică, domnul Bendic, care locuia la Vulcana-Pandele şi era cunoscut în toată ţara ca dirijor al corului de la Brăneşti, a strigat catalogul şi a ajuns la numele meu, a ştiut a cui sunt şi m-a luat prin surprindere, întrebându-mă într-un limbaj ce mi-a umplut ochii de lacrimi: „Mai face mă-ta bureţi d-ăia buni?”. M-a izbit, mai întâi, felul cum a vorbit despre Mama. Cum aşa? Mama era „doamna Mareş”, „doamna învăţătoare”, sau simplu „Doamna”. Chiar atunci când toţi eram tovarăşi, nu cred că am auzit pe cineva vorbind despre „tovarăşa Mareş” în afara şedinţelor. Dacă o striga cineva la poartă, se auzea: „Doamnă”, iar eu eram „fata Doamnei”. Şi uite ăsta cum vorbeşte despre ea! Apoi să mă întrebe de „bureţi”? Ceva mai bun n-o fi mâncat la noi? Când le-am spus, Mama şi Tata, care-l cunoşteau bine, au râs: domnului Bendic, aflat în vizită la noi, i-a rămas în amintire nu friptura de curcan, ci salata de bureţi!
     În toamna anului 1970, după moartea Tatei, pe la mijlocul lui octombrie, pădurea s-a umplut de ghebe. Am simţit atunci nevoia omenească de a ieşi pentru câteva ore din jalea pe care o trăiam după dispariţia omului drag care fusese Tata. A mers cu noi şi Mama, care rămăsese din copilărie cu plăcerea de a culege ciuperci. Sebi cobora şi el dintr-o Bucovină de poveste, unde, în pădurea de la Clafindeşti, culesese cândva ciuperci alături de bunica. Mădălina, care avea nouă ani, cunoştea bine ghebele, le găsea repede şi avea spor la cules. La doi ani şi jumătate, Anca alerga de la unul la altul, după cum auzea glasuri de uimire: „ Ia uite! Ia uite!”. Din primele minute a obosit şi nu mai era mult ca să o auzim cerând: „Hai acasă!”. Ne-am înţeles să rămână cu Sebi, care a învăţat-o cum să culeagă ghebele şi să la pună în coşul lui. Cum acestea erau puzderie, nu ne-am îndepărtat unul de altul şi întrebarea copilului ne-a chinuit minut de minut: „Asta e bună, tată?” şi imediat răspunsul: „E bună, Ancuţo!”.
     Evident, n-a fost singura căutare de ciuperci. Uneori plecau numai fetele, care se întorceau cu câţiva roşiori sau bureţi lăptoşi, dar cu bucuria de a umbla prin pădure, de unde toamna adunau şi mure sau coarne.
     Anca a rămas cu dorul pădurii şi bucuria de a descoperi printre frunze ciupercile. Când şi când le ia pe Sandra şi pe Lydia în pădurea de la Fontainbleau, de unde se întorc cu ghebe sau cu delicioase minătărci, fotografiate în culcuşul lor, în palmă, ca să constatăm cât sunt de mari, sau în coş. Seara primim pozele pe calculator. Impresioniştii, care au creat acolo capodopere, nu le-au dat nicio importanţă.

     – Uite, Gheorghe, ai aici 25 de lei pentru coşul ăsta de ciuperci.
     Omul se uită cu mutra lui nevinovată pe care se citeşte o mare dezamăgire:
     – Aaa, nu, domnule! E puţin! Să fie barim 10 lei.
     Atât îşi preţuia el truda de o zi prin pădurea întinsă pe zeci de hectare, pe care o scotocea zilnic de ciuperci. Atât cunoştea el din nenumărate preţuri ce puteau fi date pe munca lui: 10 lei. Mintea lui puţină reţinuse un preţ fix. Probabil recunoştea o singură bancnotă – cea de 10 lei, celelalte, mai mari, neavând nicio valoare pentru el. Ca la şcoală, Tata a luat 2 bancnote de 10 lei şi o monedă de 5 şi i-a explicat că în 25 de lei, cât i-a dat el, intră două hârtii de 10 şi bănuţul de 5. Cu chipul luminat deodată că nu poate fi păcălit, Gheorghe a luat hârtia de 10 lei, a pus-o într-un colţ al batistei, a făcut nod şi a vârât cu grijă avutul său în buzunarul minteanului cu care plecase de acasă dis-de-dimineaţă, pe răcoare.
     Acesta era Gheorghe Lupu. Gheorghe era prenumele primit la botez. Lupu era o poreclă dată pentru firea lui singuratică. De cum se desprimăvăra, până toamna târziu, trăia mai mult prin pădure, decât printre oameni. Pleca de dimineaţă cu coşul de răchită în spinare, urca până la Bunea – unde atunci nu se găseau călugări –, scotocea prin toate locurile ştiute de el şi se întorcea pe seară cu ciuperci şi, după vremea în care se coceau, cu fragi, zmeură, mure, coarne. Mânca vreun coltuc de pâine dat de cineva de pomană, câte un sbârciog crud, o mână de fragi, câteva fire de măcriş. Bea apă din vreun izvoraş ştiut numai de el. Vorbea cu vietăţile pădurii despre care povestea apoi cui vrea să-l asculte. În preajma lui se aflau mai ales copiii, unii necăjindu-l, până când se apăra de ei ca de câini cu ciomagul, alţii ascutând uimiţi cum a văzut el râsul, care chiar a râs înspre el, purceaua sălbatică cu godacii după ea, grohăind şi clefănind ghindă şi jir prin frunzele uscate. „De viezure trebuie să te ascunzi, că-ţi sare drept la gât şi te omoară!”. Trăiam spaimele lui şi, în sinea noastră, hotăram să nu mai punem piciorul în pădure. Ne trecea repede frica: până ici, în marginea pădurii nu e niciun pericol! Despre veveriţe, pe care le întâlnea la tot pasul, n-avea rost să ne povestească, pentru că puţini eram cei care nu le văzuserăm măcar o dată. Astăzi ele vin fără ruşine şi se aprovizionează pentru iarnă din alunii noştri şi nu se sfiesc, chiar dacă strigi la ele.    
     Cei în vârstă nu credeau în balivernele lui Gheorghe Lupu, n-aveau timp nici măcar să-şi dea seama că asemenea poveşti cu animale nu puteau să iasă din mintea pe care o avea. Ei se uitau în coşul lui Gheorghe Lupu, unde se găseau comorile pădurii. Uneori acesta ţinea pe un băț ca pe un trofeu o ciupercă mare, albă, care semăna cu iasca: un păstrăv. Se găsea rar. Nu trebuia atins cu mâna. Îi dădeau de mâncare, îi puneau în coş ceva şi pentru acasă, îi plăteau marfa şi „du-te, Gheorghe, că avem treabă!”. El ne-a uimit pe toţi când a venit în braţe cu un pui de căprioară. L-a dus în gospodăria lui Vasile Dobrescu (Catalin), unde ştia că va fi bine îngrijit. Cei de la Ocolul Silvic din Pucioasa l-au luat repede în îngrijire şi l-au ţinut în curte până când a crescut suficient pentru a fi dus în pădure. Gheorghe Lupu s-a dus să-l vadă, a întins mâna prin gard ca să-l mângâie şi a plecat plângând. Era puiul lui.
     La noi, Gheorghe Lupu nu venea pe poartă ca toată lumea. Deodată câinele începea să latre spre fundul grădinii, spre pădure, şi-l auzeam pe Tata: „O fi Gheorghe Lupu”. Punea coşul jos şi Tata îl trimitea să se spele la putina cu apă de ploaie. Mama îi dădea o cămaşă veche a Tatei, o punea pe cea murdară într-un ziar şi „stai, Gheorghe, ici, la masă!”. Tata nu-l cinstea cu ţuică sau cu vin cum făcea cu alţi bărbaţi care veneau pe la noi. Mama îi dădea să mănânce „mâncare gătită”, de care nu prea avea parte. Îi plăcea mierea şi mânca pe săturate. Îi dădea şi pentru acasă o căniţă: „Uite, Gheorghe, asta o iei acasă”.
     În dimineaţa de Sf. Vasile, pe întuneric, când toată lumea dormea obosită după petrecerea de Anul Nou, când şi slujba de la biserică începe mai târziu, hărmălaie de câini în curtea noastră. Ce să fie? Buimac, Tata se îmbracă, aprinde lampa, iese în prag: „Cine e acolo?”. „Eu, Gheorghe”. „Păi de ce-ai venit, mă, cu noaptea-n cap?”. „Am venit cu căniţa să-mi mai daţi miere”.
     Nu ştiu nimic despre familia lui. N-avea nevastă, n-avea copii. Stătea în Moiceni, într-o curte, cu Zgâmboieru – nu-mi amintesc numele de familie, pentru că, potrivit obiceiului de la Vulcana, oamenii sunt recunoscuţi după poreclă –, unde se mai afla un ciudat – Mutu, care avea o maşină de tuns şi era frizerul satului.
     Vara, peste drum de curtea lor, pe malul gârlei, îşi instala cortul familia unui ţigan fierar, care avea mereu copii mici. Erau singurii ţigani de care copiii nu se temeau că-i fură. Aveau destui puradei. Lângă foalele, pe care le mânuia ţiganca, şi nicovală, mereu se afla cineva care aştepta ca să i se lipească o sapă, o lopată, un hârleţ sau să i se facă din câteva bucăţi de fier un topor zdravăn ori o bardă. Tata i-a dus fierarului câteva bucăţi de fier ca să-i facă o bardă. O păstrăm şi astăzi: are înflorituri pe o parte şi pe alta a tăişului. Am rătăcit-o de mai multe ori şi Mama, care a păstrat cu sfinţenie orice obiect al Tatei, după moartea acestuia, o ţinea în casă, sub dulapul din bucătărie. Lucru rar.
     De la Tata ne-a rămas o scenă jucată de copiii fierarului.
     Plouase, ieşise soarele şi patru-cinci puradei desculţi, având numai câte o cămăşuţă pe ei, cu fundurile goale, erau strânşi în jurul unei broaşte mari, râioase, care ieşise de curând din gârlă. Cu câte un beţişor în mână, ţigănuşii întorceau broasca pe toate părţile, uimiţi de burta ei mare, până când unul dintre ei a găsit explicaţia: „Uite, mă, are purcei!”. Încântat de constatarea ţigănuşului pentru care broasca era asemenea scroafei cu purcei pe care ţiganul o creştea în gospodăria lui nomadă, Tata a preluat replica pe care o lipea uneori acolo unde credea că se potriveşte. Imaginaţia populară a creat personaje de poveste atât din porc cât şi din broască. Dar broască fătând şi încă purcei au văzut numai puradeii de acum vreo şaizeci de ani, pe malul Vulcăniţei, în Moiceni.

     În 1925, Tata-Mare cumpăra pentru copii dulciuri: ciocolată, bomboane, biscuiţi, rahat, halva. Prin urmare, mierea intra în alternanţă cu bunătăţile aduse de la Târgovişte. Vara şi toamna se făcea dulceaţă din tot felul de fructe: fragi, căpşuni, vişine, cireşe negre, prune vinete, nuci verzi, mure, gutui. În septembrie, se umpleau toate oalele de pământ cu magiun, care, ca şi mierea, întins pe o bucată zdravănă de pâine cu unt, făcea faţă poftei de ceva dulce a copiilor învăţătorului. Dulceaţa era numai pentru gustat din când în când, pentru că era făcută pentru musafiri: o linguriţă de dulceaţă cu un pahar de apă rece, atunci scoasă din puţ, era cea mai la îndemână trataţie. Tava, acoperită sau nu cu un şerveţel special brodat pentru a o înfrumuseţa, pe care se aflau dulceaţa şi cafeaua, s-a perpetuat în neamul nostru. Nu prea pot preciza când eu însămi am renunţat la trataţia cu dulceaţă, fiindcă cea cu cafea este... nemuritoare.
     Neîndoielnic, săptămânal, erau făcute prăjituri de casă. Dacă pentru făcutul cozonacului era nevoie de mai mult timp şi truda era mai mare, aşadar, era făcut numai de Crăciun, de Sf. Ion, de Paşte, de Sf. Maria, gogoşile şi scoverzile săturau frecvent copiii.
     Rămas singur acasă, Tata, copil pofticios, s-a gândit să facă gogoşi: el se sătura şi avea să facă şi o bucurie fraţilor şi părinţilor la întoarcere. Probabil asistase de multe ori la prepararea aluatului şi totul a mers bine până la prăjit. I-a fost lene să facă foc în soba de la bucătărie şi să prăjească gogoşile pe plită şi şi-a făcut socoteala că este mai uşor să pună tigaia pe jar în soba de teracotă, unde era deja foc pentru încălzirea camerei. Imediat însă grăsimea a luat foc, el s-a speriat, a scos tigaia în flăcări, s-a ars la mână, ceea ce l-a făcut s-o arunce cât colo. S-a aprins un preş, spaima unui incendiu a pus stăpânire pe băieţandrul care era Tata, a aruncat la întâmplare nişte haine, în fine a stins flacăra, şi-a oblojit mâna, a făcut curat, dar a rămas casa afumată, preşul şi haina pârlite, podeaua şi peretele pătate cu grăsime şi... gogoşile neprăjite. Şi în loc de bucuria mâncatului gogoşilor, s-a ales cu mâncatul bătăii la întoarcerea părinţilor. Dacă ar fi fost numai atât, mai era cum mai era; dar mult mai dureros a fost felul în care l-au necăjit fraţii. N-a scăpat multă vreme de batjocura bătutului în pumni însoţită de „gogoşele cu buşele”. Şi doar a vrut să facă gogoşi pentru toată lumea!
     La noi acasă, Tata, care nu prea stătea prin bucătărie, participa întotdeauna la făcutul scoverzilor: întindea aluatul, îl tăia în dreptunghiuri nu prea mari, făcea în fiecare o tăietură la mijloc şi trecea un capăt al dreptunghiului prin acea gaură. Mama le  prăjea. Tata, Radu şi cu mine aşteptam liniştiţi ca să se prăjească prima serie. Tata povestea câte ceva, ne arătam interesaţi de poveste, în timp ce mirosul ne ţinea lipiţi de scaune şi cu ochii la pândă la farfuria care primea primele scoverzi. Mama îşi vedea de treaba ei, noi de a noastră: împreună cu Tata goleam imediat farfuria. Dacă la prima serie Mama se prefăcea că nu ne vede, la următoarea tentativă, gata, se supăra. Pentru ea masa era masă.
     Mama-Mare trebuie să fi făcut şi ea destul de des scoverzi, clătite, dar şi orez cu lapte, griş cu lapte, păsat.
     Printre cumpărăturile făcute de Tata-Mare apar, iarna, mandarinele, portocalele şi curmalele. Fructele erau nelipsite din hrana familiei. În grădini erau zarzări, duzi, meri, peri, gutui, pruni, aluni altoiţi, nuci. Lângă beci creştea nişte zmeură şi, la un moment dat, pe jumătate din grădina de zarzavat erau cultivaţi căpşuni. De la sfârşitul lui mai până în iulie ţăranii din Pietrari sau Râul Alb treceau dealurile cu coşuri cu cireşe de mai, băşicate, pietroase sau cu vişine. De la ei erau cumpărate primele fructe ale anului. Tot ei aduceau mere dulci, pere micuţe cu codiţe lungi, dar şi mari, zemoase şi parfumate. Din iulie începea sezonul pepenilor, iar sumele cheltuite pentru ei arată că Tata-Mare avea grijă ca toată familia să se bucure din plin de mustul lor dulce. La 22 septembrie au fost cumpăraţi struguri. Copiii cei mari – Gheorghe, Virgil, Emil – erau elevi de liceu, deci plecaţi de acasă, dar cei de acasă trebuia să mănânce şi altceva mai bun decât strugurii negri care se coceau pe stâlpii prispei biroului. Dar fructele de bază erau, ca şi astăzi, la Vulcana, merele.
     Regulat, pe listele de cheltuieli apar covrigii. Între 3 şi 6 aprilie 1925, sunt cumpăraţi în trei rânduri (3 aprilie – 15 lei; 5 aprilie – 10 lei; 6 aprilie – 10 lei), ceea ce înseamnă că aceştia nu lipseau din cămara familiei. Covrigii erau soluţia cea mai simplă pentru „ronţăiala” dintre mese a copiilor, alternând cu fructe, mai ales mere şi nelipsita miere cu unt şi cu pâine. Covrigii şi mierea constituiau şi o „trataţie” pentru toţi cei care, cu o treabă sau alta, intrau în curtea învăţătorului. Cu câţiva ani în urmă, domnul Gabriel Milea, evocându-l pe Tata-Mare ca învăţător, mi-a spus că, fiind elevul cel mai bun din clasă, pe el îl trimitea să-i aducă ochelarii atunci când îi uita acasă. Îşi amintea bucuria pe care o simţea ştiind că avea să primească de la Coana Mariuţa câteva linguriţe de miere şi un covrig. Mama şi Tata au preluat obiceiul – pentru copii, mai ales, aveau întotdeauna covrigi, biscuiţi, bomboane sau miere pe pâine.
     Pâinea. Pâinea noastră cea de toate zilele. Bineînţeles că de pâine era nevoie zilnic în hrana familiei. Aproape în fiecare zi se făcea mămăligă: pentru feluri de mâncare care, prin tradiţie, o cer, dar şi pentru câini şi pisici.
     În acel an 1925, franzela era cumpărată de la Târgovişte sau Pucioasa. Vara era adusă şi la cooperativa „Mihai Viteazul”. În ianuarie, Tata-Mare a cumpărat destul de des franzelă: „6 ian – 180 lei – 12 franzele” (pentru sărbătorirea zilei onomastice); 6 ian – 60 de lei – 4 franzele; 9 ian – 24 lei -2 franzele. Cumpăra şi „pâine”, adică altă calitate, altă formă, alt gramaj: 22 iulie – o pâine – 20 lei. Mă uit la preţul celorlalte alimente şi constat că pâinea era scumpă. La 30 august găsesc: 30 lei carne; 40 lei pâine, 24 lei franzelă, 26 lei orez. Raportată la carne sau orez, pâinea „avea preţ” în acel an.
     Pâine se făcea neîndoielnic şi în casă. Făina era adusă de la Băleni, o parte din plata ce i se cuvenea unuia dintre cei mai buni apicultori din ţară, care era Tata-Mare, pentru îngrijirea stupilor unui mare proprietar, în acel an: „60 kg făină a II-a şi 60 kg făină a III-a”.
     Mărturisesc că nu cunosc vreun miros mai apetisant decât cel de pâine caldă de acolo, de la mama ei, brutăria. Prin anii 70 ai veacului trecut, la Târgovişte cumpăram pâine caldă de la „Cuptorul de Aur”, o brutărie care se afla acolo unde altădată fusese Moara lui Dafu. Cumpărătorii stăteau afară în faţa unui ghişeu de unde primeau pâinea rotundă, „integrală”, de un kilogram. Şi era un miros!... Mă gândesc că Tata-Mare a crescut în această permanentă aromă de pâine caldă, căci Maica, bunica maternă, în grija căreia a rămas alături de fraţii lui, avea brutărie la Câmpulung.
     Asemenea tuturor copiilor de la ţară, eu am crescut respectând munca şi roadele ei. Mama ne certa atunci când dădeam pâinea pe jos, pentru că era sfântă. Refăcea pentru noi drumul pâinii de la aratul câmpului până la scoaterea ei din cuptor şi noi aflam uimiţi, de pildă, că pe fiecare bob de grâu se află chipul Maicii Domnului şi chiar ni se părea că vedem acea minusculă icoană.
     Cred că Tata-Mare avea respect deosebit pentru pâine. Era închinarea faţă de truda ţăranului, la care el nu participa direct, şi poate tocmai de aceea şi mai preţuită.
     Una din uimirile mele de copil în casa bunicilor era legată de ritualul tăierii pâinii. Mâncam la ei rar, împreună cu părinţii, aşezaţi cuminţi în jurul mesei. Pâinea nu era adusă bucăţi la masă. Tata-Mare tăia pâinea în momentul în care toţi eram aşezaţi la masă, cu mereu aceleaşi gesturi. Momentele acelea erau menite ca toţi cei prezenţi să dea respectul cuvenit mesei, să potolească lăcomia unora, să ierarhizeze membrii familiei. Nimeni nu începea să mănânce înainte de a se fi terminat ceremonialul tăierii pâinii.
     Mai întâi, Tata-Mare scotea din sertarul din dreapta al mesei un cuţit cu lama subţire şi foarte tocită. Lua din acelaşi sertar „masatul”, o pilă rotundă cu acest nume ciudat. Preţ de un minut – chiar dacă mie mi se părea mult, mult timp! – ascuţea cuţitul, pe care apoi îl ştergea, şi punea masatul la locul lui în sertar. Lua apoi în mâna dreaptă pâinea mare, rotundă, bine crescută şi o rezema cu marginea de piept. Cu mâna stângă, Tata-Mare era stângaci, tăia o felie de la fundul pâinii subţiindu-se spre înălţimii ei, nefiind niciodată întreagă. Apoi întorcea pâinea cu faţa în jos şi tăia altă felie. Fiecare felie avea coajă fie de la fundul pâinii, fie de deasupra. Toată lumea era mulţumită.
     La noi acasă, chiar dacă aveam aceeaşi pâine neagră pe cartelă şi Tata o tăia în acelaşi fel ca tatăl lui, nu aveam însă masat şi nici sertarul cu minuni de unde îl scotea Tata-Mare. După ce a murit Mama-Mare, masatul acela puţin ruginit de neîntrebuinţare mi-a fost dăruit.

     P.S.
     Dragilor, dacă nu aţi înţeles cum tăia Tata-Mare pâinea, faceţi rost de o pâine mare, rotundă, de preferinţă neagră, şi veniţi să vă fac o demonstraţie. Eu pun alături de pâine brânză veche de capră, roşii, ceapă roşie, zacuscă, iar Sebi ne dă o ţuică bună. Dacă nici atunci n-aţi înţeles, sunt dispusă la o altă demonstraţie, altădată, cu roşii, castraveţi şi brânză.
     Aduceţi şi un cuţit cu lama subţire, fiindcă Mişu al meu şi-a dat obştescul sfârşit într-un cotor de varză, după ce m-a slujit cu credinţă peste 40 de ani. Semăna foarte bine cu cuţitul cu care Tata-Mare tăia pâine: de atâta întrebuinţare, lama i se tocise foarte mult.
     Mi-e dor de Mişu.