PROZĂ - Atena Gabriela STOCHIȚĂ

 

Emuria (III)

     S-au întors visele mele cu Oren, minunatele mele vise, fără de care aerul mi-ar fi otravă. Trăitele, dar mai ales doritele mele clipe cu el. Și, nu știu de ce, același fluture albastru pare să mă însoțească. Uneori, aș vrea să-i citesc pe aripi, de parcă acolo s-ar afla mesajul pentru mine. Norii mă poartă în cel mai lung zbor spre o altă lume. Lumea în care îl pot vedea pe Oren. Nu este un joc al imaginației și nici un joc de cuvinte. Nu este decât glasul pe care-l aud dincolo de umeri și în somn. Lumea în care sunt cu el este singura în care mai pot fi. Visez și scriu, scriu și trăiesc. Zbor sau alerg, sunt undeva, deasupra acestui pământ peste care plutesc nori, într-un cer infinit. Sunt chiar deasupra acestui cer, iar deasupra cerului mâinile noastre se caută, se ating. Două mâini rătăcite care aparțin trupurilor noastre unite până la topire. Atât ne-a rămas, un arcuș și câteva clape dintr-un vis ucis. Nu mai există doi, există doar unul într-o lacrimă,  până când ploaia unui suspin o va îneca.
     Am reluat scrisul cu ușurință de parcă cineva îmi șoptește ceea ce va urma.

     De când se întorsese în oraş, Oren era cu totul preocupat să-i scrie Emuriei. Era tot ce putea face ca să-i pară mai uşor timpul până când o va putea îmbrăţişa. Zi de zi şi noapte de noapte. Cuvinte, cuvinte, ploaie de cuvinte… Fiecare scrisoare începea cu: Draga mea Minune!
     „Este dimineaţă, Minunea mea. Una dintre dimineţile mele pământene.  A mai trecut o noapte fără tine. Singura mea salvare este că-ţi pot scrie. Indiferent ce va încerca gândul meu să-ţi spună, va suna gol. De când ţi-am văzut chipul, n-a mai rămas un singur por pe care să nu-l fi sărutat în gând. Chipul tău a sădit lumină într-un suflet  veştejit. Te iubesc, cum nu a fost iubită nicio femeie şi nici nu va fi vreodată. Emuria, voi fi lângă tine să-mi spui toate neliniştile tale şi să te mântui de acel chinuitor pustiu în care te afli. Draga mea Minune, dacă ai putea coborî din acel turn blestemat, chiar şi pentru o secundă, ar fi un miracol. Ştiu că va veni ziua aceea. Până atunci eşti aici, peste tot, eşti în mine şi cu mine.  Şi câţi mai ştiu că marea iubire este o îmbinare indicibilă de stări trăite la unison cu universul. Să nu priveşti cerul ca pe un banal albastru, să nu priveşti copacii ca pe un simplu verde, să nu priveşti păsările ca pe nişte oarecare vietăţi… Totul este atât de simplu!”

     „Emuria, soarele este la asfinţit. O altă zi fără tine. Oare cum se vede cerul din turnul tău?”

     „Dimineață m-a trezit gândul la tine, cum în copilărie mă sculam nerăbdător să alerg în grădină, să-i dau bună dimineața soarelui, să-mi spăl fața cu apă rece. Ezitam de fiecare dată înainte de a atinge apa rece, de izvor, dar știam că doar așa voi deveni mai puternic, după cum îmi spunea adesea mama: cel care se spală dimineața cu apă rece, de izvor, devine nemuritor! Apoi o luam la fugă în livadă, mă uitam la fiecare pom în parte, mă învârteam privind cerul până amețeam și cădeam peste iarba înrourată. Un timp, totul se învârtea în jurul meu, chiar și cerul, iar eu nu mai auzeam nimic în afara vuietului amețelii mele. Ușor, ușor îmi reveneam în cântecul păsărilor. Toate erau la locul lor, și cerul, și pomii, iar eu gândeam: totul e perfect, iar asta va dura mai mult decât noi! Ești peste tot, Emuria! În fiecare fir fraged de iarbă și în fiecare floare care se deschide sfioasă în zori și se închide regină spre seară.”

     „Te iubesc, Emuria! A mai rămas atât de puţin până când vraja se va topi, iar eu voi putea deschide porţile care te ţin ferecată. Este noapte. Aceleaşi insomnii, nesfârșite nopți albe. Pot face doar atât în lipsa ta: să-ți scriu, să-ți spun cât
mi-e de dor! Dacă toate cuvintele astea ar fi colorate, tabloul ar fi chipul tău.” 

     „De câteva zile plouă neîncetat.”

     „E trecut de miezul nopții. Copacii dorm, nici ploaia, nici vântul nu-mi mai tulbură clipele. Smerită, noaptea asta tace sublim. Alunec în cea mai mare siguranță pe această coală albă de hârtie, care-mi va duce dorul. ”

     „Am avut unul din visele acelea cumplite despre care-ţi vorbeam. Mă înspăimântă gândul că altcineva ar putea găsi cheia. Am încredere însă în bătrâna cârtiţă şi în cei doi pitici. Ei nu ştiu, deocamdată, ce rol au avut în această poveste. Îţi imaginezi, Minune, câte suflete vor fi salvate când lanţurile vor cădea pentru totdeauna şi castelul va fi eliberat?”

     „Ieri m-am întâlnit cu Bobiţă. Era uşor abătut. Am vorbit nimicuri, am băut ceai şi am privit pe fereastră. Am fost surprins, mărturisesc, să aflu că şi ceasul lui merge în sens invers. Purta o pălărie neagră cu boruri mari. Mi-a lăsat ultimele poezii. Am vorbit despre cuvinte și zbor. Îi este dor de Elia. Am înţeles fără să mi-o spună.”   

     „Te iubesc, Emuria! Iată singura mea salvare până când te voi putea ţine de mână. Lumea noastră a căpătat dimensiuni necunoscute niciunui muritor. Deocamdată! Într-o zi îţi voi povesti despre asta.”

     Altfel, Oren trecea drept un om obişnuit. Erau mulţi cei care îl cunoşteau drept un ins tăcut, retras, timid, dar şi mai mulţi îl priveau suspect, mai ales după ce se întorsese din ultima călătorie. Unii, care se considerau chiar mai apropiaţi decât erau, depăşiseră limita şi îl întrebau ce i s-a întâmplat. Alţii, de la care nu s-ar fi aşteptat niciodată nici măcar la un salut, îl priveau zâmbind. Se pare că iubirea te învăluie cu o aură ce nu poate trece neobservată. Oren le răspundea tuturor, în cel mai simplu mod:
     – Mă sâcâie vremea asta schimbătoare!
     Scrisorile pentru Emuria erau singurele care îl salvau.

     „Minune, a trecut o zi fără să-ţi scriu şi asta nu mi-o voi ierta niciodată. În cele câteva ceasuri de somn sau ce o fi fost, te-am visat. Visul, ce miracol! Întotdeauna am ignorat timpul. Pentru mine nu exista. Acum, pentru prima dată, îi accept existenţa şi mersul în sens invers. Fiecare zi care trece  înseamnă că sunt tot mai aproape de tine. Este seară, dar o seară nu ca oricare alta. Plouă calm şi pentru prima dată iubesc ploaia asta. Strada este pustie, cartierul pare pustiu, de parcă eu aş fi singurul locuitor. Gândul meu, nicăieri în altă parte decât la Emuria, Minunea Mea Minunată.”

     „Bobiţă mi-a adus veşti de la Orsiana. A mai rămas atât de puţin până când zidul de mătase se va neantiza. Cei doi pitici au rămas la casa de cărămidă roşie, păstrează Jagrat-ul. Pe pământ este noapte! Te aştept în visul meu, Minune!”

     „Astăzi mi s-a întâmplat un lucru neobişnuit. Ieşisem, ca de obicei, dimineaţa, în grădină. Florile desenate de Elia, cele care înfloresc doar noaptea, iar la primii zori se închid, rămăseseră deschise. Să fie, oare, de vină ceasul meu?! Florile din grădina mea nu mai mor. Florile desenate de ea sunt nemuritoare. Unde o fi Elia? S-a rătăcit? Zidul de mătase o ţine departe? Dacă tu, de acolo din turnul tău o zăreşti cumva, ajut-o să ajungă înapoi.” 

     Aşa cum îi scrisese Emuriei, pe Oren îl chinuiau adeseori insomniile. Atunci ieşea în grădină şi stătea ore în şir, privind cerul. Era atâta linişte, încât  auzea foșnetul stelelor ca pe o îndepărtată muzică. Bobiţă rămăsese la el în noaptea aceea şi n-a fost deloc surprins să constate că şi el avea insomnii.
     – Şi eu le aud!
     – Credeam că numai eu!
     – Poate că suntem singurii!
     – Doar pe Tărâmul Îngerilor le-am mai auzit, când urcam spre Emuria. Mă gândesc uneori că nu poate fi glasul lor, vor fi fiind năluciri? Cine ştie?!
     – Şi năluciri de-ar fi, ce dacă?! Într-o zi am cunoscut un om care-şi ţinea casa în palmă. Orice l-aş fi întrebat, el îmi povestea despre casa lui din palmă. Era atât de fericit! Mult timp l-am crezut nebun, apoi am înţeles că nu există nebunie. Ştii de ce, Oren? I-am văzut casa din palmă!
     Un fuior alb de lumină leneșă se lăsa vederii printre copaci. Stelele începeau să se afunde în tăcere de parcă o mână invizibilă le stingea, pe rând, una câte una. Să fi fost mâna Eliei, care ştia să deseneze nopţi, dar şi zile, şi flori, şi case, şi oameni?!
     Câteva ore de somn le-au fost de ajuns. Când s-au trezit, Elia desenase deja soarele.

     „Eşti acolo şi aici, Minune!
     Eşti în tot şi-n toate. Până şi ceaiul acesta de iasomie miroase a tine. Este o zi senină cu mult soare. Parcă niciodată n-a fost atât de multă lumină. Păsările se cheamă de peste tot. De ieri dimineaţă nu mai plouă. Verdele e curat şi bogat, vântul abia adie. E început de vară. O vară care va fi în curând a noastră.” 

     Poştaşul, unul dintre puţinii prieteni ai lui Oren, nu trecea niciodată de poarta acestuia fără să dea un semn. Se obişnuise de acum să ia scrisorile şi să nu întrebe unde se află acest tărâm spre care erau expediate; deşi cunoştea toate locurile pământului, chiar şi pe cele mai ascunse, de acesta nu auzise vreodată. Zâmbea de câte ori citea: Destinatar – Emuria, Tărâmul Îngerilor. Erau zile în care se oprea de mai multe ori. Avea o geantă atât de mare, tocmai bună pentru dus şi adus toate scrisorile lumii.

     „Emuria, îl mai ţii minte pe Brad? Cel căruia i-am lăsat bănuţul meu de argint şi toate învăţăturile mele? Ieri, poştaşul mi-a adus o scrisoare de la el. Uite ce scrie: …a trebuit să treacă un timp ca să înţeleg taina vieţii fără de moarte şi a tinereţii veşnice. Şi asta abia când l-am găsit pe cel potrivit să primească bănuţul, aşa cum m-ai sfătuit, pe cel care-l aştepta. Mărturisesc, nu înţelegeam atunci cum va fi posibilă comunicarea noastră, atâta timp cât nu voi mai fi în preajma ta. Acum înţeleg. Acum înţeleg ce înseamnă veşnicia. Pădurea de Argint e la fel cum o ştii. În vara aceasta, m-au surprins doi pitici: nu mai văzusem niciodată un pitic. Și mai surprins am fost că ei cunoşteau povestea noastră. A devenit legendă. Iată, cred că asta e…veşnicia. Mă întreb uneori, dacă dorinţele pot fi îndeplinite de cei care cred în ele,  se va împlini oare şi nețărmurita mea dorinţă de a te mai auzi, de a te mai vedea măcar o singură dată?!...
     Scrisoarea e cu mult mai lungă, dar, Minunea Mea, trebuie să fi văzut ochii miraţi ai poştaşului când mi-a dat plicul. Pe plic, la destinatar, scria: Bătrânului Înţelept din Pădurea de Argint.” 

     – Domnule Oren, de câteva sute de ani de când aduc scrisori pe pământ nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva. De obicei oamenii au nume simple!
     – Dragă prietene, restul e complicat; asta…nimic mai simplu!

      „Minunea Mea, aş putea spune că deja am început drumul spre tine. Mai sunt câteva zile până când mă voi întâlni cu Orsiana. Este lună plină şi aproape că zăresc turnul. Libertatea ta va însemna veşnicia iubirii noastre.”
     Nimeni nu-l văzuse pe Oren plecând.
     În afara ceasului, din casă nu lipsea nimic. Pe măsuţa de la fereastră câteva coli nescrise, o călimară cu cerneală albastră, stiloul cu capac de sidef, o lumânare arsă pe jumătate şi cana cu ceai de iasomie.
     Obloanele lăsau să pătrundă în cameră fire anemice de lumină.
     Poştaşul nu se va mai opri mult timp de acum la poarta lui.

     Cât de repede trec anii, Lena!
     Scriu cu sentimentul că la sfârșitul acestei povești, Oren va fi aici, mă va salva, și-mi face bine gândul acesta. Ce minune! Ce sunt minunile? Altceva decât nălucirile gândului și ale dorințelor noastre?

     Aproape că nu mă mai pot gândi la nimic. Am terminat lucrarea cu o săptămână mai devreme. Zile întregi și nopți nedormite doar ca să mă întorc la poveste. Îmi doresc un ceas care să meargă în sens invers.
     O apăsătoare durere în piept mă trezește dintr-un vis din care îmi amintesc niște copaci negri, carbonizați, de scrum. Deschid fereastra, bate vântul și copacii scheletici se mișcă lin,
ca-ntr-un dans filmat cu încetinitorul. Vântul ăsta aduce ploaie. O nouă zi ucisă de coșmarul copacilor negri.
     Încerc să pun în ordine hârtiile împrăștiate pe masă, recitesc ce am scris aseară. Perdeaua se umflă de vânt. Nu închid fereastra, continui să citesc. L-am adus în poveste pe Bobiță. Nu ți-am povestit niciodată despre el. Abia aștept s-o fac, altfel decât scriu. Este un mister, chiar și pentru mine, dar, acest personaj, dacă pot să-l numesc așa, m-a luat de mână, iar asta a însemnat pentru mine lumina care îmi lipsea, plinul dintr-un gol, culoarea din tern, ceva-ul din nimic, ușurința de a spune ce gândesc, primul pas pe o terra incognito. Să fie o legătură între el și fluturele albastru?
     A început să plouă. Aud picăturile lovind streașina ferestrei, le urmăresc prelung desenul pe geam. Aud în fundal, amestecat, foșnetul vântului și stropii care ating cadențat masa din curte.
     Cândva iubeam altfel ploaia.
     Mă opresc aici, e târziu… adică nu, e dimineața devreme… în mai puțin de o oră trebuie să fiu la editură, iar după-amiază plec la țară, la Mași Rina. Îți voi scrie peste o săptămână, când mă voi întoarce.
     Pe curând, Lena!

     De câteva zile, pe vechea stradă, care cândva ducea spre şcoală, Bobiţă aleargă, strângând puternic la piept geanta de care nu se desparte niciodată. Se oprește pentru scurt timp în faţa casei cu grădină, privește printre ulucile rare ale gardului, apoi continuă să alerge. Trecuseră ani de când descoperise casa şi grădina, de vreme ce acum, părăsită, e gata să se dărâme, iar în grădină mai crește o singură floare. Buruieni înalte ajung la ferestre, ba chiar le depășesc cu înălțimea lor, iar altele se încolăcesc precum nişte dihănii pe tulpinile pomilor ce umbreau poteca spre spatele casei. S-a oprit când poştaşul, salutându-l de departe, i-a făcut semn că are o scrisoare pentru el.
     A desfăcut-o, privind mirat zecile de coli de hârtie care nu cuprindeau altceva decât litere frumos ortografiate. Şi pentru că toate se întâmplaseră în faţa casei părăsite, a hotărât să se oprească, ba chiar să rămână pentru o vreme în camera de la stradă. A început să se joace cu literele, descoperind cuvinte. Apoi să ordoneze cuvintele în înţelesuri. Era un joc nou şi fascinant. Avea în geantă tot ce-i trebuia: stiloul şi cele câteva coli de hârtie. De câte ori descoperea un înţeles, îl scria. Fluierul. De câte ori obosea, căutând printre cuvinte, cânta. Pianul, muzica lui magică îl inspira. Fotografiile alb-negru, un gust seducător al amintirilor. Piatra, o piatră transparentă prin care, de câte ori privea, vedea lumea de dincolo de lume şi cerul de deasupra cerului. Lumânarea. Ce s-ar fi făcut în nopţile în care luna se încăpăţâna să mai lumineze pământul? Poeziile care deveniseră pentru el hrana de fiecare zi. Ceasul care mergea în sens invers şi despre care încă nu cunoştea altceva. Tot ce ştia era că cifrele deveneau din ce în ce mai mici. Cutia cu mirări rămânea, însă, marea lui nelinişte atâta timp cât singura cheie care ar fi putut-o deschide se afla la Elia, iar Elia atât de departe.
     De când locuiește în camera de la stradă, singura lui preocupare este jocul de-a cuvintele, cărora le dădea înțelesuri doar de el știute.
     Într-o noapte s-a trezit speriat. Cineva bătea disperat în fereastră. Auzea strigătul, dar nu vedea pe nimeni.
     – Deschide! Deschide!
     A întredeschis temător fereastra. Lipit de tocul geamului un greiere mic, negru, epuizat a lunecat pe pervaz, ştergându-şi sudoarea de pe tâmple cu o batistă albă brodată cu flori de muşeţel.
     – Of! Sunt sfârşit. De trei zile şi trei nopţi merg întruna. Poftim, e pentru tine.
     – Pentru mine?
     – Da. E de la Oren.
     La lumina lunii, Bobiţă citește cu atenţie fiecare cuvânt: “Dragul meu, Bobiţă! După cum ştii, am plecat spre Emuria. Astăzi am ajuns la casa de cărămidă roşie. M-au întâmpinat Tic şi Tica. În curând va ajunge aici şi Orsiana. Se pare că drumul îl vom face împreună. Ştiu că nu va fi uşor: tocmai am aflat că singurul care cunoaşte formulele magice în stare să deschidă cele şapte porţi din muntele Şapte Creste, unde se află castelul Emuriei, eşti tu. Nu ştiu exact ce înseamnă asta, dar am vrut să-ţi dau de veste. Reis, greierele care-ţi va aduce scrisoarea de la mine, este un bun prieten al lui Tic. Din păcate, el nu mai poate face decât un singur drum, drumul înapoi, aşa că aştept câteva rânduri de la tine. Noi vom rămâne aici în aşteptarea ta. Pe curând, prietene!”
     – Reis! Mă bucur să te cunosc!
     – Şi eu!
     – Hai, intră. Odihneşte-te. Eşti obosit! Poate vrei puţină apă sau… din păcate nu prea am ce
să-ţi ofer. Îmi pare rău! Singura mea hrană sunt poeziile. Poate vrei să-ţi citesc câteva.
     – Bobiţă, nu te mai agita, mulţumesc! Voi rămâne aici, pe pervaz, iar dacă-mi vei citi ceva va fi foarte bine.
     – Îmi place batista ta. Am avut şi eu una asemănătoare.
     – Batista?! A, batista! M-au prins câteva ploi pe drum. Noroc că m-am întâlnit cu Elia. De la ea o am.
     – Elia?! Unde este Elia?
     – Păăăăi, am să-ţi spun, dar, stai, stai să-mi trag sufletul!
     – Sigur! Aştept.
     – Marele Vrăjitor, cel care a închis-o pe Emuria în turn, a descoperit puterea Eliei de a salva pe oricine cu un simplu desen. Ce-a făcut, ce n-a făcut, dar Elia a rămas fără  creioanele ei  fermecate.
     – Acum înţeleg! Înţeleg de ce această casă stă gata să se dărâme. Dacă Elia ar fi putut desena şi acum, cum o făcea atunci... Ce-i de făcut, Reis?
     – Ei, nu dispera! Se pare că undeva se mai află cel puţin un creion fermecat. Elia ştie, dar păstrează secretul. Ceea ce ştiu sigur este că fata se află în drum spre tine. Dar, vezi, drumul nu-i este tocmai uşor fără creioanele ei fermecate.
     – În drum spre mine?! Reis, asta da veste! Cât te odihneşti îi scriu câteva rânduri lui Oren.
     Bobiţă, pentru prima dată după atâta timp, îi scrie fericit prietenului său, gândindu-se nicăieri în altă parte decât la Elia:
     “Dragă Oren! Acum, când îți scriu, Reis rătăceşte printre vise. Sunt foarte aproape de a desluşi formulele. Este o poveste lungă, ţi-o voi povesti. Iubesc nespus această întâmplare. Tot ce va trebui să faceţi este să aveţi grijă de Jagrat. Pe curând!”

     De când aflase că Elia şi-a pierdut creioanele,  nu mai avea linişte. Se tot gândea cum şi ce ar putea face s-o ajute să le găsească. Îşi amintea întâlnirile din grădină, joaca Eliei de a inventa flori, arbori, gâze, păsări, nori, chiar şi ploi. Toate câte le desena, prindeau viaţă. Ultima dată când se aflaseră împreună în această grădină, Elia desenase floarea cu o singură petală. De altfel, singura floare care rezistase neiertătoarelor buruieni. L-a străfulgerat gândul să le caute chiar aici. A plâns de bucurie când a găsit un creion de-al fetei. Bucuria s-a transformat în tristeţe, când şi-a dat seama că acesta era puternic înfipt în pământ, îi crescuseră şi rădăcini, tot ce se mai vedea erau doar o aşchie şi vârful din grafit. Tot ce mai avea de făcut era să aştepte şi să continue să descifreze formulele magice despre care îi vorbise Oren.
     Nu trecea nicio zi să nu iasă în grădină: cu fiecare zi care trecea, creionul se apropia tot mai mult de înfăţişarea pe care o avusese înainte de a le fi pierdut. Apoi îşi privea ceasul mulţumit, timpul trecea în sens invers şi asta însemna că în curând creionul va fi recuperat.

     Ziua reîntâlnirii cu Elia n-o va uita niciodată. S-au îmbrăţişat, au plâns şi au râs, aşa cum făcuseră şi altădată când totul se împărţea la doi.
     – Bobiţă, dragul meu, am uitat ce era mai important! şi fata îi dădu cheiţa de la cutia cu mirări pe care o păstrase la gât în toţi aceşti ani.
     – Cheia! Cheia! Crezi că e momentul?
     – O vom deschide împreună.
     O răsucire de cheie şi… înăuntru o carte cu imagini, minusculă, în mişcare, din copilăria lor, din poveştile ascultate demult, din întâmplările lor de acum, personaje pe care nu le cunoşteau, pe altele le ştiau foarte bine, Oren, cei doi pitici, Orsiana, Reis, poştaşul. Doar jumătate din carte era desenată, restul cuprindea foi albe. Bobiţă şi-a amintit de creionul din grădină.
     – Elia, unul dintre creioanele tale este recuperat. Asta înseamnă că vei continua să desenezi în Micul Jagrat.
     Bobiţă îşi continua jocul cu şi printre cuvinte, descoperind noi şi noi înţelesuri. Şi, cât exista creionul fermecat, nu duceau lipsă de nimic.
     – Elia, Oren mi-a vorbit despre formulele magice, de cele şapte porţi din muntele unde este ferecată Emuria…, cred că m-am încurcat puţin, am descoperit mai mult de şapte!
     – E normal! Nu uita că există şi drumul înapoi.
     – Credeam că drumul înapoi va fi mai uşor după ce o vom elibera pe Emuria.
     – Da, dar mai există şi Marele Vrăjitor. Va fi cel mai greu de oprit, va fi cea mai grea luptă.          
     Creioanele mele sunt la el şi, doar atunci când le voi recupera, vom scăpa de toate primejdiile.  
     – Ce nu înţeleg este de ce niciodată Oren nu mi-a vorbit de acest vrăjitor. Dacă nu mi-ar fi spus Reis, habar n-aveam de existenţa lui. Deşi, recunosc, de multe ori m-am întrebat cine o ţine ferecată pe Emuria.
     – Probabil că este o… Vom afla, cu siguranţă.
     – Bine, dar creioanele tale?!
     – Mult timp am crezut că le-am pierdut. Mă aflam la ţară, în vacanţă. Bunicul cioplea în lemn, iar eu, surprinsă de fiecare dată, rămâneam ore în şir privindu-l. Îmi amintesc perfect ziua în care o pisică neagră, uriaşă, cu şase picioare, a trecut prin curtea noastră. N-o mai văzusem niciodată! Nici bunicul. Atunci mi-au dispărut creioanele. Trei zile am plâns în continuu, n-a fost chip să le mai găsesc. Apoi bunicul mi-a promis că-mi va face altele, şi chiar mi-a făcut. N-avea de unde să ştie despre creioanele mele că erau fermecate. De atunci le tot caut. În ziua în care l-am întâlnit pe Reis, am aflat şi misterul pisicii negre. El o trimisese, vrăjitorul. Atât apucasem să desenez, treptele spre Castelul de Fildeş şi porţile. Ceea ce mă linişteşte este faptul că acest vrăjitor este antitalent la desen. Niciodată nu va putea interveni în a schimba ceva. Iar creioanele le vom recupera, ştiu asta. Apoi, iată, fără tine nu l-aş fi găsit pe acesta. Ştiam că l-am lăsat undeva, dar nu-mi aminteam exact locul.   
     – Fără Reis n-aş fi reuşit. M-a surprins acest greiere şi, nu ştiu de ce, dar cred că nu este străin de sfârşitul acestei poveşti.
     – Hm! Tot eu l-am desenat.
     – N-ai mânca nişte mere?
     – Desenez imediat câteva!
     Joaca celor doi părea fără de sfârşit. Pierduseră însă din vedere că nu mai aveau decât un singur creion, iar drumul până la capăt era lung şi primejdios.

     Bobiţă îşi privi mirat ceasul. Cifrele erau cu mult mai mici, aproape ilizibile, iar asta îi confirma că zilele pe care le mai aveau de petrecut la casa părăsită rămăseseră puține. Elia terminase desenele în Micul Jagrat,  acum se ocupa de biciclete, doar câteva retuşuri, şi erau gata de drum.
Ziua plecării.
     Erau mulţi cei care se opreau să-i privească. Nimeni să nu fi văzut biciclete cu aripi de cocor?
Strada, oraşul rămăseseră de mult în urmă, ei zburau pe deasupra pământului.
     – Elia, ştii cu ce seamănă zborul nostru?
     – Cu ce?
     – Cu o nocturnă de Chopin!

     Mi-e dor de pian, mi-e dor de Chopin, Lena! Este pentru prima dată, după atâta timp, când mă încearcă gândul că m-aș putea întoarce la pian.
     Sfârșit de septembrie. O toamnă aurie și caldă m-a întâmpinat de dimineață, îndemnându-mă să mă opresc. De ce o întreb, tocmai acum? 
     Simt nevoia să respir aerul acesta înmiresmat  pe care cândva îl respiram cu el. S-au strâns nori de ploaie și vântul răsucește frunze îngălbenite. Nu pot schimba nimic: scriu și scrisul devine pentru mine cetate. Scriu cu o spontaneitate copilărească, cu cea mai mare ușurință, cu încântare.  Sună telefonul. Nu răspund şi nici nu-mi pasă cine poate fi. Scriu cu gândul la el. Noapte buna, Oren, oriunde ai fi!

     Sfârșit de săptămână. Sunt la țară, la Mași Rina. Am nevoie să lenevesc un pic, să respir aer curat, să mă plimb pe dealuri, să mă bucur de natură, de prăjiturile delicioase și de blândețea ei. Încă mă mai gândesc dacă să-i spun sau nu despre poveste.

     De atâția ani pianina bunicului zace părăsită în camera de la mansardă. O privesc fără să o pot atinge. Sunt tristă. Nimic nu mai e la fel. Când necuvintele încep să zdruncine cuvintele, tăcerea de plumb coboară pe umerii mei neputincioși; despre normalitate nu mai știu nimic. Nu mai exist decât în ridicare sau în coborâre. Între cele două - un mare hău în care doar mă pierd de mine. Nu, nu mă pot atinge de pianină.
     O aud pe Rina, mă strigă.

     Mă descopăr excesiv de atentă la tot ce mă înconjoară. Nu știam asta despre mine. Nu numai că-i ascult, dar am început să iubesc oamenii, oricum ar fi aceştia, mă ajută să descopăr în mine tot ceea ce am şi nu ştiu, ceea ce aș fi putut fi şi nu am fost, ceea ce am fost, dar nu păream a fi; descopăr tristeţea, bucuria, inocenţa, iertarea, răutatea, iubirea, frustrarea, egoismul, altruismul... Din tot ceea ce există în jurul meu, o fărâmă regăsesc şi în mine. Mă întreb: cum e posibil să stea alături într-o singură fiinţă bunătate și răutate, iubire și ură, sfințenie și abjecție. Aş putea simţi răutatea, dacă nu aş avea şi eu o doză în mine?! O percep, o am, dar n-o manifest. Importantă, poate cea mai importantă, este manifestarea. Mă pot considera vinovată? A fi vinovată înseamnă că am săvârşit abaterea de la ceea ce este considerat bun și drept. Cine decide ce este bine şi drept, Lena?!
     Cine?!

     Revin după atâtea zile de absență justificată. Am extrem de mult de lucru la editură. Asta mă și ajută, dar mă și doboară fizic. Nu pot să cred că a trecut o săptămână în care să nu-ți scriu. Recunosc, a fost genială ideea ta de a-ți scrie atunci când nu putem vorbi. Ești o prietenă adevărată, Lena!
     Îmi face bine fiecare cuvânt pe care-l aștern.
     Începusem cu o scrisoare, acum țin un fel de jurnal. Notez ziua, chiar și ora. Cuvinte pentru mine, pentru tine, frânturi din povestea cu pitici și toate visele pe care mi le amintesc. Pe unele le pierd înainte de a mă trezi. Aș fi pustie fără caietele mele și fără scrisorile tale, fără Rina și fără speranța că Oren mă așteaptă undeva. Privesc în jurul meu dezordinea și praful leneș; mă complac cu această atmosferă în care nu mă recunosc.
     Am primit ultima ta scrisoare și mă bucur pentru tine. Povestea cu pitici continuă. Cum altfel? A avut dreptate Mași Rina, poveștile nu numai că m-au întors la copilărie, mi-au redat speranța și bucuria pierdute. Este așa cum vorbeam noi cândva, avem nevoie de povești și la maturitate.