POEZIE - Irina Lucia MIHALCA

  Mantia nopţii
 
 Noaptea continuă să-şi ţeasă vraja,
 revarsată tainic în oglinda cerului.
 Prin vălurile ei întunecate, 
 periculos de aproape-ai ajuns.
 În aer se simte furtuna din noi, 
 o tensiune a simţurilor,
 acel semnal de alarmă al iubirii.
 
 Învăluită în catifeaua zâmbetului,
 îmbrăţişată de braţul cald al gândului,
 încercuită de firele inimii tale,
 plutim în eternitatea timpului 
 şi-n răsucirea unui spaţiu,
 răspuns la visele noastre.
 O poartă prin care-am pătruns,
 prin curbe de timp,
 dincolo de toate frontierele,
 în armonia cântecului ploii,
 în adevărul interior,
 prin care lumina delicată a emoţiilor,
 într-un moment de deschidere,
 eliberare şi recunoaştere,
 îşi regăseşte drumul din adâncuri.
 
 Uniţi în abandon,
 între realitate şi fantezie,
 o linişte străvezie
 curge prin noi, înconjurându-ne,
 o clipă încremenită
 în zborul spre Absolut.
 
 Un flux, iluzia magică a vieţii,
 în căutarea paradisului,
 prin care descoperim flacăra luminii.

În oglinda apei tale
 
 Arc situându-se din cer de noapte, 
 colaj de gânduri migdalate
 pluteşte peste abisul migrării,
 acolo unde
 durerea infinită nu poate striga,
 lumina nu se vede nicăieri,
 iar întunericul este un rege puternic.
 
 În acest cimitir singuratic, tăcerea, 
 grea precum pământul îngheţat, 
 respiră netulburată printre umbrele stinse.
 Aici, florile vorbesc numai la adormiţi
 şi la reci pietre funerare. 
 Printr-o flacără verde, florile acestea mici 
 împing, spre soare, granitul şi pământul 
 cu petalele lor curajoase, umede.
 O notă de culoare înfloreşte în spaţiul sideral!
 
 În urmă, totul se risipeşte, toate îşi au vremea lor 
 şi fiecare lucru de sub cer îşi are ceasul lui, 
 dar, dincolo de cer, timpul înceteză a mai conta.
 Clepsidra se sfărâmă în curgerea ei, moartea 
 aparţine acestei lumi, însă lumea cea adevărată 
 nu are început şi sfârşit. Eternul prezent!
 
 - În exilul cărui destin ai stat ascunsă, iubito?
 Credeam că nu poţi să exişti, ai fost, eşti 
 şi vei rămâne parte dintr-o dimensiune
 pe care-o port în mine,
 e ceva care vine din acele adâncuri,
 nu are o punte de legătură.
 
 În templele eleusiene, prin vălurile succesive 
 ale uitării, aşternute între tine şi tine, 
 în căutarea propriului vis
 ai trecut peste pustiuri, 
 ai plecat spre nicăieri, iar, acum, 
 porţile s-au deschis spre albastrul din noi.
 - Îmi clatini orice templu clădit în mine
 şi reaşezi totul de la început.
 Mister al creaţiei, cum să te cuprind în mine?
 Din clipa în care te-am simţit ca un foc 
 mi-ai dăruit sensul unui drum cumva uitat.

 Până când vor înflori trandafirii
 unde să te găsesc, mister al sufletului?
 Cuvântul “reîntregire” izbucneşte în mine
 cu tăria valurilor unui ocean.
 Să mă pot aşeza în poarta sărutului tău 
 şi-atunci voi fi cu-adevărat liber
 de orice nesiguranţă. Ne-am născut 
 din apele unui Iordan şi dincolo de ape,
 când marea nu va mai fi!
 - Te iubesc! - aşa mi-a spus marea aceea
 şi-n ea te-am văzut pe tine. 
 Citesc cu tine în priviri, reflecţia ta este
 în unduirea apei, peste tot. Eşti aici, lângă mine? 
 Într-un firicel de linişte, dorinţa a creat, 
 prin sufletul meu, această viziune divină a iubirii.
 
 M-ai zărit la întrepătrunderea dintre 
 căutare şi răspuns. În penumbra reflectată 
 de certitudinea şi îndoiala ta, 
 o bătaie de aripă în zbor îşi poartă pecetea.
 Ieșind din crisalidă cu zâmbetul pe chip,
 asemeni vieţii care se repetă, 
 aşteptam să mă iei de mână.
 - Caută-mă în oglinda apei tale! ţi-am şoptit.

O fâşie din timp

Tutu iasti un yisu ţsi chiari tu hâryi,
unâ cumatâ ditu chiro,
şhi bana, şhi omlu, şhi tutu! Tuti'su sicundi!

O rază de soare trece prin oglinzile timpului,
dincolo de fiecare oglindă, o stea multiplică visul-evantai,
Un copac scuturat de vânt eşti acum, doar tu cu cerul!
Indiferent de vârstă, oricum nu se ajunge nicăieri,
nimeni nu a găsit drumul dorit, toţi merg pe drumul trasat,
unii se grăbesc să ajungă,
îşi scriu, doar, mai devreme, numele pe o piatră...

Muşcata albă te va aştepta mereu înflorită,
gândul tău m-a recreat,
gândul şi dorinţa intensă m-au adus lânga tine,
prin fiecare petală
am construit şi înălţat temelia de flori,
ca un magnet ne-am căutat, atrăgându-ne
spre centrul din noi,
inimile îngemănate au şlefuit iubirea.
Simţi frumuseţea clipei întâlnirii noastre?
Să fii în tine, prin tine!
Un dar binecuvântat, pură şi delicată
iubirea a pătruns în noi, în esenţa noastră,
pâna în fiecare celulă, în adâncuri.
Este chiar viaţa!

O emoţie îmi este trupul acum,
este atât de mult drum
şi-atât de mult mi-am dorit să te caut!
Spre tine curentul apei m-a purtat înot,
sub aceste valuri, prin vârtejul râului vieţii,
am capitulat în braţele tale,
sărutări incomensurabile persistă
prea mult timp pentru a mai fi numărate.
M-ai trezit, eram, acolo, un gând, 
într-un timp adormit,
uşor-uşor m-ai readus la tine, la viaţă!
Sărutul a desfacut amplu lotusul iubirii,
- scânteia prin care simţurile ni s-au trezit -
Un strop de magie,
taina care uneşte cerul cu pământul!
Fiecare floare a prins rădăcini,
muguri noi au înflorit,
petalele au construit fundaţia inimii.
Şi iată ce comori nepretuiţe!

Păstrez, încă, trandafirii albi dăruiţi
şi-acea piatră de râu cu inscripţia ta...
vălurile s-au ridicat,
o stea a lăsat vagi umbre în spatele lunii,
martora uniunii noastre.

Nelinişte marină...

 Nelinişte marină... Valuri peste valuri!
 Prin fiecare vers ni se conturează călătoria,
 oglindă de ape nemărginite, 
 secunde galopante  încăpăţânate să treacă
 într-un ritm incredibil.

 Treci prin poarta
 unui timp mitic al începutului,
 respiri clipele magice trăite împreună, 
 reflexiile  unui  foc imens
 prin care culorile noastre
 se contopesc mai mult ca perfect.

 În drumul spre stele, cheia înţelegerii, 
 - un sfârşit pentru tot, sfârşitul amintirilor -
 dincolo vor exista amintiri confirmate. 
 În umbră te-ai ascuns. Când imaginile se sting,
 ceva mult mai profund dispare.   

 Ce am eu, tu, cu adevărat, în viaţă?
 Ce este moartea? Un final a tot ce avem 
 sau tot ce a ajuns la capăt? Asta e tot? 
 Da, cea care goleşte
 sursa şi creatorul imaginilor!

 Viaţa şi moartea merg împreună, 
 alături de ele ne continuăm drumul.
 În clipele de lumină rămân amintirile.
 - Nu lasă valurile mării să ne separe!
 O respiraţie, doar, un fluviu nesfârşit
 în tăcerea atemporală! 

 Ai mâncat dude. Mai ai, încă, pe degete,
 sângele viu din ele şi, inevitabil, memoria lor!
 Da, acea culoare ce curge în noi!
 Abia în clipa despărţirii
 vom cunoaşte adevărata profunzime,
 Aşa se întâmplă mereu
 şi totul se sfârşeste aşa cum a început,
 cu promisiunea libertăţii visului
 şi împlinirea lui. Trăim aşa cum am visat.