LUMEA CUVINTELOR - Ion POPESCU-SIRETEANU

În lumea cuvintelor

      Am scris de multe ori despre cuvinte ale limbii române, uneori punând în evidenţă sensuri mai puţin cunoscute sau necunoscute ale acestora, alteori cercetând originea lor, fără a mai vorbi despre faptul că am fost atras de cuvintele proprii descântecelor şi colindelor sau de deformările unor cuvinte în folclor. Am cercetat una dintre cele mai bogate şi mai importante terminologii din limba noastră, anume terminologia păstorească (trei volume format academic, totalizând circa 1.500 pagini, primul publicat, iar următoarele două inedite).
     Lumea cuvintelor te fascinează prin marea ei bogăţie, prin marea ei forţă de îmbogăţire ca şi prin puterea de a adapta la straiul foneticii româneşti a cuvintelor împrumutate.
     Te fascinează prin bogăţia sensurilor, prin lumea nesfârşită şi fermecătoare şi plină de prospeţime a expresiilor şi locuţiunilor, prin varietatea tulburătoare a numelor proprii de persoane şi de locuri.
     Lumea cuvintelor te uimeşte prin înţelepciunea pe care o cuprinde în structurile ei frazeologice.

     Prin cuvinte poţi zidi minuni ca Mioriţa, ca Luceafărul, ca Hanu Ancuţei sau minunea numită Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu. Aici cuvintele se află în ipostaze unice, împărăţind peste mari întinderi de vreme. Iar dacă tu, om ca toţi oamenii, ai norocul să zideşti mari cetăţi de cuvinte, dacă ai norocul să arzi la focul cuvintelor neamului tău, te poţi odihni de la o vreme liniştit în pământul strămoşesc.
     Cuvintele pot mai mult decât sabia când, aşezate unul lângă altul, se citesc:
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!. Cel care le-a scris aşa a ştiut că tăişul securii va fi neiertător, dar nu putea ascunde prea mult ceea ce gândea, pentru că fiara îşi întindea limba veninoasă peste sufletul neamului. Şi atunci a pus cuvintele să-i trezească pe cei care dormeau somnul dulce al farmecului.
     Mulţi au plătit cu zile din zilele lor cutezanţa de a spune adevărul, arşi pe rug, aruncaţi în mare, scurtaţi de cap ori ridicaţi pe două furci şi-o cumpeioară, să le fluture trupul în vânt.
     Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
                       

*

     Cuvântul ştie să-l mângâie şi să-l aline pe cel însingurat sau îndurerat de singurătăţi şi de dureri omeneşti şi-l poartă din vorbă în vorbă spre lumea amăgitoare a dorului „unde ai crede că nu bate niciun vânt”. Că nu poate fi lume fără dor aşa cum nu poate fi nici dor fără durere. Oricum te-ai purta şi oricum te-ai furişa, dorul te ajunge, să-ţi fie frate şi tovarăş de drum, chiar dacă uneori îi greu ca o piatră de moară sau ţi-i frate iertat de toate relele lumii. În tovărăşia lui ajungi la Porţile Dorului, în mijlocul codrului, în ochiul izvorului, la Fântâna Dorului.  Şi umbli rătăcind prin lumea plină de dor, pe cărări de nimeni ştiute, purtând în suflet poveri nemăsurate, până ajungi la calea şi la casa dorului, să te poţi da somnului. Dar nu ţi-i dată odihna şi cânţi să birui singurătatea: De cine mi-i mie dor E departe, depărcior… Şi nu ai destule puteri, că trece-un dor şi altul vine, şi nici nu mai ştii de tine; Trece-un dor şi-o supărare, vine alta şi mai mare, încât crezi că eşti pe vârful muntelui, la vântoasa dorului…

     Lumea cuvintelor te însoţeşte peste tot. Cu ele urci dealuri şi munţi până la marile goluri alpine ori cobori în timp nevăzute scări, treci prin lumi de basm ori de istorie şi ajungi la fermecatele izvoare pe undele cărora citeşti trecutul neamului tău. Aşa ajungi să înţelegi numele aparent străine ale unor mari voievozi sau ale unor străvechi aşezări de pe teritoriul României, deformate în documente slave sau, mai ales, maghiare.

    Şi după trecerea cuiva în lumea umbrelor, cuvintele îl însoţesc o vreme în amintirile celor rămaşi, să-i ducă neamul mai departe.

    Lumea cuvintelor este nemărginită.