CATEDRA G. CĂLINESCU
Despre
Radu Petrescu domnul Mircea Horia Simionescu zice că „avea gura plină de
Călinescu”. Covârşitoarea popularitate a Profesorului intrase nu doar în
legenda personalităţilor de geniu – Iorga, Pârvan – care au entuziasmat
amfiteatrele Universităţii din Bucureşti.
Şi
studentul C(ostache) Olăreanu era fascinat de recitalurile lui G. Călinescu; în
„Ucenic la clasici” instantaneele compun o imagine inubliabilă a prelegerilor
din „Amfiteatrul Odobescu”: Călinescu reapare după o absenţă de două
săptămâni, parcă ieşit din ierburi, cu rouă pe frunte şi ochi sticloşi de
vultur. Aplauze furtunoase. Vorbeşte despre C. A. Rosetti şi despre „flota” lui
Kogălniceanu, cu o gestică de dirijor care a studiat mulţi ani în faţa
oglinzii.
El este modelul
generaţiei mele, şi cred că nu numai a mele, iar influenţa sa se anunţă de pe
acum covârşitoare. Deviza lui, deloc modestă, este de a ne învăţa să gândim
[...].
Pe cei pe care îi
detestă şi care, din păcate, foiesc în jurul lui, îi poţi recunoaşte după
surâsul permanenet de pe gurile cu danturi de cal. Simpatizanţii ca să zic aşa,
sunt îngânduraţi, pentru că îşi dau seama că acrobatul nu are plasă de
siguranţă sub el. Jocul acesta pe sârmă devine astfel una din cele mai
captivante opere vii, de elocinţă şi cultură combatantă.
Domnul
Mircea Horia Simionescu avea o inimă mare care primea pe toţi cei din jurul
său, prieteni, cunoştinţe.
Întâlnirile
noastre face to face (1969, 1973,
1976, 1979), dar mai ales lungile convorbiri/confesiuni telefonice nu coborau
niciodată din turnul de fildeş decât pe trepte ficţionale aluziv-ironice.
Interesul
fundamental pentru proteica personalitate a lui G. Călinescu este unul din
reperele C.V.-urilor:
· Lirica lui G. Călinescu,
lucrare de licenţă M. H. S., coordonator G. Ivaşcu;
· G. Călinescu • Anii formării
spiritului critic, lucrare de licenţă E. P.,
coordonator N. Manolescu.
Coincidenţă
accidentală. Ca şi aceea că rămăseserăm orfani la aceeaşi vârstă!
Singura
întrebare formulată în comisia de examinare a aparţinut preşedintelui, Silvian
Iosifescu (bineînţeles că nu citise lucrarea):
─
Recent (1970) a apărut un studiu despre G. Călinescu. Cum se numeşte?
─
G. Călinescu. Eseu despre etapele
creaţiei, de Ion Bălu.
Simplă
coincidenţă: cu o zi înainte, G. Muntean îmi arătase exceptrul tezei de
doctorat a lui Ion Bălu.
În
Dicţionarul onomastic, M. H. S. evocă
o vizită acasă la G. Călinescu în vederea unei colaborări. Profesorul nuanţase
ideea de joc ca stare consubstanţială creaţiei: „A te juca înseamnă a te expune
generos ordinii obiectelor, a învăţa cuminţenia şi înţelepciunea lor, a
sărbători destul de detaşat sufletul lor pur, aşezându-te între ele nu ca un
contabil, nici ca un precupeţ de rând, ci ca un ax de scrânciob în jurul căruia
obiectele zboară şi se desăvârşesc prin ameţitoare, infinite rotiri”.
Adnotarea
lui M. H. S. pe marginea acestei întrevederi are semnificații vecine cu o
profesiune de credinţă: „M-am jucat întotdeauna şi mă joc în continuare, cu
înverşunată plăcere”.
Nici
din ideea domnului Mircea Horia Simionescu referitoare la eventualitatea
apariţiei unei reviste nu lipsea nuanţa subînţeleasă de scrânciob, fulguraţie de imagini istorice, culturale, literare,
artistice având ca axis mundi oraşul
natal care dăduse de la vestiţi cărturari de ev mediu la Văcăreşti şi urmaşii
lor nume inconturnabile în cele mai exigente sinteze ale istoriei literare
româneşti.
Târgoviştea literară
redescoperă cititorului contemporan valorile patrimoniale şi stimulează voci
tinere să continue năzuinţa creatoare a predecesorilor.
Recent,
domnul prof. univ. dr. Ion Bălu, autoritate de prim rang a istoriei şi criticii
literare, a aceptat invitaţia de a colabora la revista târgovişteană ca titular
al CATEDREI G. CĂLINESCU, secţiune mai mult decât necesară: în peisajul critic
demitizarea coboară în insolenţa şi bârfa de „gură de Târgovişte” pe seama unor
nume ce nu se mai pot folosi de dreptul la replică.
Urăm
BUN VENIT domnului prof. univ. dr. Ion Bălu cu convingerea că prezenţa domniei
sale ne va feri de excesele ghimpelui în călcâi.
